Muchia Laita si Piscul Bâlii – 18 iulie 2015

Locuiesc în Sibiu, adică aproape de munţii Făgăraşi, dar nici o problemă, asta nu înseamnă că ajung des nici măcar la Bâlea – unde vorba aia se urcă cu maşina pe Transfăgărăşan. Dar dacă sunt destinaţii mai îndepărtate, mă duc negreşit. Cum Făgăraşii sunt colea, mă pot duce oricând (teoretic), nu are rost să mă agit atâta. Dar nici o grijă că se agită alţii: vin oamenii să îşi facă un concediu în Făgăraşi şi vrând-nevrând, mai mult de dragul lor, îmi deplasez şi eu membrele până la Bâlea.

Echipa care a speriat vestul este formată din Ciprian şi Cristi, ei nu mai au nevoie de introducere, ci poate doar de completare: cu Ciprian am fost pe Acele Morarului şi pentru asta îl apreciez enorm că a contribuit în a-mi realiza un mare vis, iar Cristi ne-a încântat urechile mie şi lui Radu şi lui Petru prin destule ture în Piatra Craiului pe nemarcate  (dacă era vreo problemă pe la vreo săritoare, ştiam că avem om). Aşadar aveam tradiţie veche şi pentru că anul trecut am cam stat pe bară, îmi era dor de ei rău detot. Eh, bine, nu chiar atât de tare, încât să mă scol la 5 dimineaţa ca să fac tura fantasmagorică de 12 h pe muchia Albota cu ei, dar suficient cât să vin cu Radu din Sibiu ca să facem o tură mai uşurică la o zi.

Sorţii au căzut pe Muchia Laiţa (o ştiu, am mai făcut-o cu Fane Tulpan zic eu) şi apoi Muchia Piscul Bâlii (aia pe care o vedeam înfiorătoare de la refugiu de la Bâlea şi mi se părea mie că nu-i de mine … şi nu era decât dacă aveam coechipier de încredere). Trasee domoale, fără grabă, pentru că băieţii erau obosiţi după Albota (ce bine că nu m-au alergat), şi ceva nou pentru mine, era perfeeeect.

Când ajung eu cu Radu la refugiu Ciprian dormea, Cristi meşterea ceva şi Mihai şi Mihaela care au venit şi ei cu noi se pregăteau de zor de tură. Aşa că am mai stat vreo oră până am plecat, numai bine să mi se facă lene detot. Aşa aş fi zăcut la soare să nu mai plec în nici un traseu, dar nah, venisem să fiu cu băieţii şi să facem o tură împreună. Atunci băieţi să fie !

Cei Trei Crai ai mei – Radu, Cristi şi Ciprian meşterind ceva pe la nişte beţe pe acolo: “Ia tu băţul ăsta, îl iau eu p-ăstălalt !”

Şi începem să urcăm spre Curmătura Bâlei, cătinel, încetişor, plămânii mei să-mi spargă pietul de la lipsa de antrenamente cardio în ultimul an. Dar nu-i bai, nu-i mult de urcat.

Totuşi, din Curmătura Bâlei se vede frumos spre căldarea Bâlii şi nu se mai aude forfota de jos de la lac (şi ce bine-mi pare)

Cristi, Mihaela, Mihai, Radu şi Ciprian în Curmătura Bâlei

Continuăm agale spre Turnul Paltinului, filozofând probleme existenţiale ale vieţii cu Ciprian în timp ce mai aruncăm câte un ochi în dreapta jos înspre valea Doamnei.

Valea Doamnei văzută din poteca spre Turnul Paltinului

Turnul Paltinului care străjuieşte semeţ valea Doamnei la ieşirea în creastă

Trecem pe partea sudică a crestei pe unde poteca merge pe o curbă de nivel deasupra căldării Călţunului, apoi pe o potecuţă îngustă asigurată cu cabluri se îndreaptă spre vârful Laiţa.

Trecem de terifiantul pasaj cu cabluri (care recunosc că acum vreo zece ani când l-am parcurs prima oară mi-a dat ceva emoţii), apoi ne angajăm în urcuşul spre vârful Laiţa. Doar până pe Laiţa am de urcat, aşa că am să scap repede. Jos în vale se perindă nişte turme de miei şi se aud câinii cum latră. Un peisaj atât de pastoral = Făgăraşi.

Vedere înapoi spre Turnul Paltinului din urcarea pe vârful Laiţa

Şi pe vârful Laiţa este liber de voie, stat la soare, făcut yoga, mâncat napolitane. Iarăşi mă bucur că băieţii sunt obosiţi după Albota de ieri, altfel Cristi zbârnâia pe aici şi Ciprian ştiu ce-i poate pielea. Dar astăzi toată lumea meditează, Mihai chiar încearcă puţin să şi leviteze cu capul în jos (a se vedea poaza stânga sus).

Muchia Laiţa o vom parcurge în coborâre, având un singur pasaj tehnic denumit de mine “La Lespezi” (adică se traversează pe la partea superioară nişte lespezi înclinate rău care se sfârşesc abia câteva sute de metrii mai jos în căldarea Doamnei). Cum îmi luasem hamul la mine şi eram echipată am zis că nu am chef să mă risc şi i-am explicat lui Ciprian că vreau să mă asigure la această traversare. 20 m, dar dacă alunecam sau nu mă ţinea bulanul, aveam un tobogan de Ice Age până jos la lac, doar că fără gheaţă (iarna probabil are şi destulă gheaţă pentru bazaţi). Toţi ceilalţi au trecut neasiguraţi, eu am fost singura care nu mi-a plăcut prea tare ideea, mai ales că prima porţiune de creastă a trebuit să o iau între picioare că era prea zimţată, îngustă şi efectiv nu aveam cum să merg pe ea.

Pasajul La Lespezi în sensul de coborâre pe muchia Laiţa

Acelaşi pasaj La Lespezi privit în sensul de urcare al muchiei Laiţa, se vede cum venea Ciprian pe el agale la vale

Şi ultima porţiune din pasajul La Lespezi este un hornuleţ îngust pe unde am urcat până sus pe vârful care străjuieşte pe partea cealaltă căldarea Laiţa (în poză Cristi era foarte galant şi îmi dădea mâna drept ajutor, Radu făcea poze).

Vârful Negoiu văzut de pe muchia Laiţa, cu muchia Lăiţel în prim plan şi abia apoi căldarea Laiţa (alea albe trebuie să fie urme de zăpadă).

Coborând pe muchia Lăiţa … prea domol frate, ne-am plictisit, pe urmă am inventat instant un nemarcat pentru reglarea nivelului de adrenalină

Teoretic se coboară muchia Laiţa până în şaua Văroasă, de acolo se coboară la lac în valea Doamnei şi mai departe înapoi în şaua Doamnei. Dar nuuuuuuuuu, vai, cum să facem noi aşa ceva, mai ales că jos e o turmă de oi cu câini şi cioban (şi lui Cristi îi este frică de câini), găsim un horn în gât pe care coborâm pe undeva în vale, apoi facem echilibristică pe nişte bolovani cât casa până traversăm pe un fel de curbă de nivel spre Curmătura Bâlei (traseu propus de Cristi).

În poza din stânga sus este o portiţă prin care am trecut, drăguţă foc, apoi hornul abrupt pe care am coborât până prin primul circ glaciar cred. Oricum totul era abrupt pe acolo şi grohotişul o lua mereu la vale, ce bine că eu aveam cască de cuminte ce sunt şi stăteam şi ultima din deal.

Panta de grohotiş, mai degrabă de bolostârci enorme pe care a trebuit să ne continuăm coborârea până în vale (şi culmea că am dat de un marcaj cu cruce roşie, dar fără alb, ceea ce ne face să credem că ar fi treseul salvamontului de coborâre cumva mai rapid la nevoie).

Parapantist pe valea Doamnei care a trecut foarte aproape de noi, că deja făceam pariuri

Privind îndărăt cam aceasta este muchia de bolovani pe care am coborât în valea Doamnei din muchia Laiţa, mda, drăguţ aşa. Apoi îmi târăsc cu greu picioarele la deal până în şaua Doamnei, că evident că am nimerit prea jos şi tot a trebuit să mai urcăm. Pe mine tocmai mă îndopase Ciprian cu un baton enegizant cică, dar care mie îmi făcuse somn, deci mă mişcam în reluare contrar aşteptărilor.

Şi muchia Piscul Bâlii cu vedere din Curmătura Bâlei (până pe vârful ăla din spate am mers noi, Geamănul Nordic cică îl cheamă). Şocul meu a fost mare încă de la început, căci nu mă aşteptam să înceapă muchia atât de expus şi cu pasaje de căţărare chiar verticale şi, în acelaşi timp, nu mă aşteptam ca Ciprian să aibă pretenţia să le depăşesc la liber. Ei bine, a scos coarda la un pasaj după ce m-am smirocăit eu, dar în rest a stat cu gura pe mine (el de sus, Radu de jos) până m-am contorsionat prin toate hrubele alea cu prize mobile şi am trecut ghici cum … la liber ! Nu mai ţin minte sub nici o formă toate pasajele, ştiu doar că unele mi-au plăcut, altele nu, şi somnul mi-a sărit instant de la primul pasaj expus unde mi s-a cerut să caţăr.

Început de creasta Piscul Bâlii, pe aici era încă mai domol aşa, pe urmă au început lucrurile serioase pentru mine (nu şi pentru Radu, el se distra teribil cu selfi-uri).

Mai urmează şi nişte pasaje de coborâre, nu dificile dacă nu m-am crizat eu, dar am aplicat târâtul pe fund şi a mers bine, că am avut frecare mare pe iarbă şi pe stânci.

Astea suntem noi – caprele colorate Radu şi Iuliana

Şi pe aici pe undeva mi s-a explicat că este un pasaj care nu o să îmi placă, dar cu ajutorul lui Ciprian care m-a ghidat ca de obicei la fiecare pas am trecut până la urma şi, culmea, neasigurată (că asigurarea nici nu avea unde s-o mi-o facă). Era o coborâre cu portiţă sau cu săritură (ruptură de un metru) şi mi s-a explicat ca trebuie să mă pun cu spatele şi să îmi mut picioarele pe partea cealaltă a portiţei cumva, ca la Insanity zice Ciprian ca să mă lămurească (ştiind cât de greu este Insanity mi-am dat seama şi cum era pasajul ăsta şi m-am adaptat). Cert este că am ajuns depăşind pasajul făcând un fel de pluta în aer între stânci, da interesant, un fel de streching la mare înălţime (dar bine, cu Ciprian ţinându-mi spatele în caz că încercam ceva).

Urmează o porţiune domoală de creastă, atât de domoală că până şi băieţii m-au lăsat în urmă ştiind că mă voi descurca fără probleme (în fundal se văd vârfurile Geamănul Sudic, respectiv Geamănul Nordic).

Iar în fundal ajungem sub urcarea pe Geamănul Sudic. La cât de la 70 grade era panta de urcare l-am anunţat pe Ciprian din timp că aici numai asigurată merg, mai ales că era şi lungă rău urcarea (şi iarbă, şi stâncă, şi expunere, … mnah, nu-i de mine). Nici nu am mai fost întrebată dacă m-am râzgândit sau nu, ci am fost direct legată fedeleş şi Ciprian a plecat cap de coardă. Vorba vine a plecat cap, că nu există decât foarte puţine asigurări pe traseu şi a regrupat numai după ţancuri sau la unu-două pitoane existente (şi vechi probabil). Coarda era scurtuţă, de vreo 40 m, aşa că a trebuit să regrupăm des, aş putea spune că am făcut vreo cinci sau şase lungimi de coardă până sus (dacă se pune şi traversarea pe curbă de nivel).

Prima lungime am urcat pe ierburi, hornuri şi ceva stâncă, urmând apoi o lungime de traversare în diagonală spre dreapta pe unde am mers concomitent cumva.

După porţiunea de curbă de nivel urcătoare pe feţe de iarbă, am reintrat în creastă şi a asigurat Ciprian la o stâncă sau parcă era chiar un piton acolo.

A urmat apoi urcarea efectiv pe creastă şi aici sigur a găsit pitoane (că se văd şi în poză vorba aia). Nu a fost un traseu dificil, dar era expus şi, ca să zic aşa era primul meu traseu mai serios anul ăsta, deci cam aveam morcovi bine detot.

Şi în timp ce meşteream eu şi aşteptam să regrupeze Ciprian şi să-mi dea voie să plec am văzut şi eu prima marmotă din viaţa mea. Doar am văzut-o, că în secunda imediat următoare era în vizuină şi nu am apucat nici să zic “psss“.Muchia Piscul Bâlii văzută de undeva din urcarea pe Geamănul Sudic

Şi pe aici pe undeva a fost ultima regrupare. După aceea am ocolit colţul ăla de stâncă pe la stânga, am nimerit un fel de potecuţă cu alt horn şi am ieşit în ultima porţiune de creastă.

Ultima porţiune de muchie până sub vârful Geamănul Sudic.

Porţiunea de creastă între vârful Geamănul Sudic şi cel Nordic am mers concomitent, deşi nu mai era nevoie de coardă, dar dacă Ciprian m-a ţinut legată nu am comentat. M-am supus (printre puţinele dăţi când pot fi supusă).

Pe ultimul vârf din Piscul Bâlii (în sfârşit îmi stă şi mie casca dreaptă pe cap).

Urmează coborârea de pe muchia Piscul Bâlii, mai mergem puţin în lungul muchiei, apoi virăm la dreapta pe la gardurile de avalanşă şi coborâm de acolo dintr-o şeuţă spre căldarea Bâlii.

Coborârea pe la gardurile de avalanşă este foarte abruptă, apoi urmează o mare curbă de nivel şi o mică urcare până la refigiul Salvamont. Eu vroiam să cobor direct în şosea şi să îl aştept acolo pe Radu să mă culeagă cu maşina, dar cum urcarea era minimală, am zis să vin totuşi până la refugiu – unde ne-am ales şi cu pepene de la Mihai şi Mihaela !

Poză de grup la refugiul Salvamont (de la stânga la dreapta): Iuliana, Mihaela, Mihai, apoi în faţă dreapta Ciprian, Radu şi Cristi în spate detot.

Concluzia: este simplă, ca şi celelalte din anul acesta: lipsa antrenamentelor şi a condiţiei fizice mă face să mă bucur mai mult de peisaj şi de coechipieri în pauze lungi şi dese (cheia marilor succese). Rezultatul este că nici de-a dracu nu mă mai antrenez, dacă asta îmi aduce satisfacţie mai mare în ture. Muchia Piscul Bâlii era cândva pe lista mea, dar lista s-a evaporat între timp, pe măsură ce am îndrăznit să sper la visuri mai măreţe, aşa că acum am făcut muchia mai mult de gura lui Ciprian şi a lui Radu şi de dragul de a fi cu ei. Nu aş fi fost uşor de determinat să merg la Bâlea, dar cu asemenea companie se merită tot efortul şi am motivaţie.

Advertisements

About AuthenticTravels

My life motto is simple yet comprehensive: “We live only to discover beauty. All else is a form of waiting” (Khalil Gibran, poem ‘The Prophet‘) Background in architecture, historic monuments, and cultural tourism Professionally, during the past 20 years, I’ve focused on issues of cultural heritage and resilience tourism, based on my specialization in historic monuments. I graduated Architecture, then I completed two master programs and a doctorate in the field of both cultural tourism and restoration of historic towns. I became a member of various cultural and touristic organizations, among which the International Council on Monuments and Sites (ICOMOS). Then, at a certain moment, I decided to change the course of my carrier and became a travel writer, editor, and planner (each step at a time). Working in an office was definitely not for me. I needed to have freedom and to be able to explore the beauties of the world (as my motto says, right?). Not only I started to travel more and for longer periods, but I started the travel of my life, through life. Travel writer, editor, and photographer I am part of Arrivedo’s expert travel writers and write neighborhood guides for different hotels worldwide. As part of my professional writing, I’ve produced travel articles in English for Much Better Adventures, Modern Trekker, Adventure Animals, Matador Network, Arrivedo, Inside Himalayas, Activity Fan, and Sonderers. Thus, here it is a list of my published articles in English (by Iuliana Marchian). Also, I have written in Romanian for the Rulotism, Greciadeweekend, LiterNet, Capital Cultural, and National Geographic journals. Thus, here it is a list of my published articles in Romanian (by Iuliana Marchian). Besides, I am part of the Much Better Adventures team and produce regular content on adventure experiences through the Balkans. Eventually, I have joined Arrivedo’s Editors team and I assist other writers in completing their Neighborhood Guides for hotels. Moreover, when writing is not enough and people want to hear more about my experiences, I’ve accepted the challenge of speaking in public about my travels. It was difficult at the beginning, but I’ve gotten used to it now. When you speak about your passions, there’s no limit. I share my experiences of traveling through my talks at Incubator107 and inspire people to discover themselves through travel. My Travel Style – slow, authentic, flexible During my travels, I get in touch with locals through different communities or simply while I am on the road. For the moment, I travel by myself at a slow pace and seek for authentic places, where tourism hasn’t yet commodified the features of the place. This is a reason why I love what traveling brings into my life. I believe that the people I meet aren’t a coincidence. This way I see how every day of traveling adds a brick to my self-development. I consider traveling the best way of personal development, accompanied by the classic cliché ‘out of the comfort zone‘. Through my travels, I want to bring to light human individuality. I consider that everyone has his or her own travel style, authentic, and free of any boundaries.
This entry was posted in Fagarasi. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s