Coltii Foarfecii – Muchia Turneanu si Scortaru – 22-23 iunie 2015

In Cozia am facut toate traseele, ei bine, aproape toate traseele posibile spre varf. Cert este ca nu prea ma mai pasioneaza sa fac ceva anume, decat daca este scormoneala secolului. Acuma insa situatia era diferita: imi venea in vizita un iranian (nu, nu unu cu bombe cum crede politia, ci unul care-si mai face si doctoratul in IT in Germania) si omul vroia ceva munte. Necunoscandu-l decat dupa profilul de CS, ma gandesc eu sa nu ma leg prea tare la cap cu el si sa vad daca pot sa il pasez cuiva, ca vorba aia oricum il gazduiesc si poate ca imi ajunge cat sta pe capul meu. Il pasez asadar lui Mihai, care este oricand dornic sa mai urce a 145-a oara sus in Cozia, ii fac prieteni pe FB si gata, vrajeala este in toi.

Ma trezesc ca vine iranianu’ si in loc sa ma enerveze, mi se pare super simpatic, comunicativ si extrem de politicos. Ei bine, poate la faza cu politetea m-a enervat, adica da-o naibii de treaba, mai avea putin si imi punea covor rosu sa nu ma murdaresc pe picioruse cand merg. Covor rosu nu a gasit de vanzare, dar in schimb m-am pricopsit cu un smartphone, in semn de recunostinta ca a avut o vacanta ca-n filme. Si vorba aia, l-am pus sa doarma pe canapea cu pisica, ca alta varianta nu aveam. Si patul meu era ocupat ! Dupa ce m-am trezit cu mega telefonu’ vietii in mana am inceput sa vad lucrurile cu alti ochii si daca tot nu ma enervase, am zis ca ma risc sa merg si eu cu baietii in Cozia si sa-mi mai misc oasele obosite la deal. Dar pun conditie clara: urcam pe sub Coltii Foarfecii si dormim la cabana. Eu alergatura de o zi nu am chef de nici o culoare !

Zis si facut, plec cu persanu cu pletele in vant din Sibiu cu autocarul, ca cu masina il plimbasem destul ca pe print, si in Caciulata ne culege Mihai de la o cafea cu mult lapte (cum beau eu de obicei). Cu greu ma deslipesc de terasa unde, peste gard, se vedea o piscina albastra foc, cu apa clipocind si copii zbenguindu-se. Daca aveam costumul de baie la mine sa mor eu de’ nu-i lasam pe astia doi si ma duceam la plaja ca pensionarii. In schimb, am plecat prin soarele cel mai naprasnic in sus spre cucerirea varfului Cozia.

Mihai cu Ebi la trecerea Oltului (pe pod, nu innot)

Apucam drumul forestier pe valea Pausii si il injur in gandul meu pe Mihai ca avem de bagat 7 km. El a ales traseul pana la manastirea Stanisoara, eu de abia de acolo, asa ca tac si nu comentez, ca eu mi-am primit partea de traseu. Si cum stateam eu asa sa boscorodesc umbra drumului forestier, ma trezesc ca Mihai a si oprit o masina si ma impinge la mijloc pe bancheta din spate. Drumul pana la Stanisoara mi se pare lung ca dracu, daca mergeam pe jos iarasi mai scoteam o culegere de injuraturi, dar cum masina m-a scutit de acest proces, las editia imbogatita pentru data viitoare.

La manastirea Stanisoarea are loc debarcarea, neaparat scrierea a ceva pe internet, ca fara nu se poate, fereasca sfantul, si apoi in sfarsit plecam si noi la drum. Trecem evident si pe la manastire, intr-o incercare disperata de a crestina musulmanul, dar cum nici noi nu le avem cu numaratul pacatelor nu stim sa il atragem in mrejele bisericii.

Manastirea Stanisoara, de la poalele sau din inima Coziei

Mihai si Ebi la un pahar de apa din fantana

Si una din tonele de poza de grup (de la stanga la dreapta): Mihai, Ebi si cu mine

Parasim incinta manastirii si ne indreptam spre Valea Gardului, avand eu amintiri pozitive de la impresia produsa de cascada ominima. Poanta este ca pe masura ce imbatranesc, ma las din ce in ce mai greu de impresionat, asa ca acuma ma uit la cascada si nu vad decat niste apa care-ti curge in cap. Mmm, da, dragutz, dar nah, nimic nou sub soare. Mai frumoasa mi se pare acuma in fotografii decat in realitate. Rau am ajuns !

Cascada Gardului de pe valea omonima

O binemeritata prima pauza, de masa, de somn, de barfa, de internet, fiecare cu ce poate, apoi o luam la deal pe poteca slab conturata care porneste de la cascada in stanga, pe o curba de nivel foarte urcatoare. Inca aveam avant si nu mi se luase de urcusul abrupt. Logic, doar urcasem cu masina pana la manastire. In seuta din muchie intalnim si marcajul camuflat si o luam la dreapta pe muchie in urcare, urmand terifiantul pasaj de catarare.

Pasajul de catarare nu este greu, dar eu mi-am luat cei mai prosti bocanci, cu talpa de guma si flexibilitate maxima, asa ca pe fiecare pietricica simt cum imi fuge tot pamantul de sub picioare. Ca tot nu aveam eu stabilitate maxima, mai vad si un serpisor care se strecoara intr-o gaura, asa ca setul este complet. Plecam la vanatoare de vipere, spre disperarea lui Ebi care s-a inverzit tot la vederea sarpelui. El saracu’ nu stia cat de mare este o vipera in comparatie cu rama pe care tocmai o vazuse.

Dar nu-i bai, il bagam pe Ebi la inaintare, ca tot nu stie traseul si are rucsac greu in spate. Macar sa isi aminteasca cat s-a chinuit pe pasajele astea. Saracul este stresat de serpi si nu prea ii prieste deloc, dar nah, ce sa-i faci, a vrut omul pe munte in Romania, l-am adus.

Pe la mijlocul pasajului de catarare dam de o brana de unde se vede in zare Muchia Fruntea Oii (alta banananeala pe care am facut-o cu Mihai). Brana este expusa si cu bocancii mei instabili nu simt decat cum imi fuge pamantul de sub picioare. Nu ma simt bine sa stau prin zona, asa ca o dau la deal, verificand fiecare pietricica si gaurica de sarpe sa nu care cumva sa scoata careva capul cand trece printul persan pe acolo.

Dupa pasajul de catarare iesim la liman, respectiv la iarba mare si verificam in draci cu betele prin jur sa alungam viperele. Nu s-a aratat niciunda, dar cine stie, poate le placea carnita de import. Urmeaza bucata de traseu exclusiv prin padure, unde eu nu mai imi amintesc mare lucru, decat ca intersectam o vale in lungul careia mergem o vreme (cred ca tot a Gardului este, dar dupa cascada), apoi tot incepem sa urcam abrupt pe stanga si eu ma tot astept sa ajung in seuta Doctorului. Dar nuuuuuuuuuuuuu, nu e asa cum zice memoria mea cu una cu doua, ai de bagat frate, si pe cat de energica eram la inceput si urcam fuga fuga, pe atat de pleostita am ajuns sus in sa, dupa n-spe mii de pante abrupte.

Vedere din seuta Doctorului spre Scocul Ursului, respectiv Amfiteatru si vf. Ciuha Mica

Poza de grup in seuta Doctorului (de la stanga la dreapta): Mihai, Ebi si Iuliana

In seuta Doctorului facem o pauza cred ca de vreo ora, nu de alta, dar atata imi dorisem sa ajung aici dupa tot urcusul ala idiot prin padure, ca aici a trebuit sa stau frate ca sa ma bucur de victorie. Mancam, facem siesta, ne gandim sa ii zicem totusi lui Ebi si de capuse, apoi cu un oaresce elan o luam din nou la deal.

Trecerea prin portita de piatra putin mai sus de Seuta Doctorului

Poza de grup in “sufragerie” (de la stanga la dreapta): Ebi, Iuliana si Mihai (pardon, maimuta din copac)

Apoi incepem un urcus lent, care va dura cat ne-a luat de la manastire pana in sa. Nu ca ar fi fost greu, dar nu ne grabim nicaieri, plus ca semnalul de internet este bun si rapid, asa ca nu se poate sa nu navigheze baietii putin pe net, ca d-aia au venit pe munte. Eu ma incapatanez sa nu imi deschid telefonul, nu vin pe munte ca sa ma streseze sau sa ii stresez eu pe altii, asa ca eu ma bucur de peisaj, timp in care altii se bucura de net. Ah, apropos, si eu ma bucur acum de net ca sa postez jurnalul asta. Dar nu-s pe munte !

Vedere spre Coltii Foarfecii si Seuta Doctorului din drumul spre cabana Cozia

Valea Gardului, unde am vazut jos si cateva capre negre (printre putinele vazute de mine in Cozia de cand vin de 10 ani … ca sa vezi de ce trebuia sa revin acuma cu persanul)

Incet incet ne indreptam spre stana din Foarfeca, deosebit de pitoreasca, dar care pare dezafectata. Cum mie imi plac mult stanele (in poze, nu sa dorm la ele), aici vom mai face o pauza de investigat arhitectura vernaculara mioritica.

Ebi si Mihai in drum spre stana din Foarfeca

Poza de grup la stana din Foarfeca (de la stanga la dreapta): Mihai, Iuliana si Ebi

De la stana urmeaza o urcare cel putin la fel de abrupta cu cea pana in seuta Doctorului, dar stiind ca sus ma asteapta cabana si plaja binemeritata, ma mobilizez si ne miscam cu cat mai mult talent la deal. Nu prea avem noi succes, dar merge asa pentru final.

Vedere spre stana din Foarfeca din drumul spre cabana Cozia

Cu flacaii la cabana Cozia, altitudine circa 1620 m

Seara nu este greu de ghicit cum ne-o petrecem: pe internet ! Din cand in cand mai zice unul din baieti cate ceva, dar lipsit de coerenta si consistenta, asa ca eu imi vad de meditatiile mele si ei de google, chat si instagram. Am incercat si eu sa socializez cu ei, tot pe internet evident (nu live doamne fereste), dar noul meu smartphone de destept ce era nu a vrut nici in ruptul capului sa imi faca conexiune la net, asa ca am fost fortata de imprejurari sa nu intru pe net. Si ce bine si liniste a fost !

Am mancat la cabana ompleta cu cartofi prajiti “al dente” (cum zice Mihai), de’ mie imi era foame dupa aceea, iar camera desi eram in miezul verii avea sub 10 grade, de’ a trebuit sa ma bag in sacul de dormit. Noroc ca imi cunosc confortul termic si eram pregatita, dar astilalti doi au facut pe eschimosii sau pe pinguinii (dupa alegere).

Poza de grup din nou la cabana Cozia (de la stanga la dreapta): Ebi, Iuliana si Mihai

Coborarea de a doua zi o vom face pe muchia Turneanu, pe la refugiul la care a lucrat Mihai. Deocamdata insa ne luam la revedere de la baiatul biolog care culege tot felul de flori si frunze in tot felul de pungute, si o luam pe potecuta de creasta ca sa vedem valea Oltului in toate directiile.

Incantare maxima si inspre muntii Fagarasi in zare si inspre Calimanestii de jos din cealalta zare, dar cert este ca avem ceva de mers si astazi, chiar daca numai la vale.

Vedere spre Valea Oltului si muntii Fagarasi din zare, ah si spre o capra neagra care nu se vede in poza (evident)

Lasam in spate varful Cozia si coboram deocamdata pe poteca nemarcata care duce spre refugiul din muchia Turneanu. Trei catei de la cabana s-au aciuiat dupa noi si ii vom avea companioni pana jos la manastirea Turnu (devotati rau cateii astia !).

Coboram pe muchia Turneanu spre noul refugiu facut undeva in drumul turistic, cateii-s dupa noi, asa ca tot regimentul este complet.

In apropiere de refugiu facem insa greseala sa deviem de la drumul turistic si dam de fragi printre cimbrisorul inflorit. Este clar ce am facut pentru urmatoarea jumatate de ora, fiecare isi alege o tufa cu fragi si acolo ramanem impotmoliti pana ne saturam de atata bine, Culmea, se poate si asta, ca sa vezi !

Fragi, cimbrisor, dulce, acrisor, o nebunie !

Noul refugiu din muchia Turneanu

Alta poza de grup la refugiul Turneanu (de la stanga la dreapta): Mihai, Ebi si eu

Si memoriile asternute in persana de catre Ebi in jurnalul de bord al refugiului (stiu doar ca pe acolo pe undeva ne-a spus ca sunt si numele noastre, in rest nu stiu ce a scris)

Mai coboram pe muchia Turneanu pana la casuta de unde se face bifurcatia spre muchia Scortaru. Alta coborarea abrupta, cateii dupa noi, alte adaposturi de care eu nu imi aminteam si chiar si un izvor.

Coboram abrupt pe pantele Coziei pana ce iesim in autostrada de Stanisoara, drum pe care va alerga Mihai la semimaraton, dar asta este doar incalzirea pentru el.

Cu Mihai si Ebi in punctul denumit La Troita – bifurcatia Stanisoara – Turnu – Caciulata

In coborare spre manastirea Turnu mai depasim nu stiu cate troite, troitele, adaposturi si refugiute, pe care eu evident nu mi le aminteam. Dar nah, trebuia sa revin pe aici ca sa le remarc si eu macar dupa 10 ani de venit in Cozia.

Ajungem si la manastirea Turnu, pe o arsita sora cu explozia solara. Luam apa de la izvorul plin de bani din curtea manastirii, acum avem apa cu bani si plecam mai departe spre Caciulata cu toti cateii dupa noi.

Curtea manastirii Turnu, cu biserica mica in prim plan (adica cea veche)

De la manastirea Turnu pana la Caciulata nu vrea sa ne ia nimeni cu masina, asa ca mergem pe jos. Cu ocazia asta eu imi pierd cainele, ca fiecare dintre noi avea alocat un caine. Asta al meu ma asteptase pana avusesem eu treaba, asa ca mi-am dat seama ca m-a ales pe mine. Ebi tot cocheta cu o catelusa, iar Mihai a ramas cu al treilea caine prin eliminare. Cainele meu era foarte obosit si deshidratat si se tot aseza sa se odihneasca si nu am reusit sa il mai conving sa vina cu noi, dar catelusa lui Ebi a iesit invingatoare, drept pentru care si-a primit un iaurt ca rasplata.

Ebi hranindu-si catelusa in Caciulata

Despartirea a fost dureroasa. De catelusa, evident, ca Ebi s-a dus cu un ia-ma nene pana la Bucuresti, iar eu am prins un microbuz spre Sibiu. Mihai era oricum la el acasa. Inainte sa o apuce fiecare pe drumul lui, ne-am plantat la o terasa restaurant in Caciulata si ne-am pus bine burtile la cale. Pentru unii a fost cel mai furmos concediu, altii au revenit doar acasa. Pentru mine a fost ceva nou oarecum: desi muntele il stiam foarte bine, ritmul lejer de mers, lipsa de graba, vremea perfecta, admirarea peisajelor si multe altele m-au facut sa vad muntele cu alti ochi. Motiv pentru care am vazut si caprele negre (oare de ce nu le vazusem pana acuma ?!).

Concluzia: mersul solo pe munte mi-a priit (nu in tura asta, evident, in cele precedente si in urmatoarele) ! Am invatat sa nu mai imi pese ca altii alearga si vor ei sa stabileasca performante (ceea ce faceam si eu inainte de multe ori). Mergand solo nu am mai avut ce si cui sa demonstrez nimic. Trebuia doar sa imi demonstrez mie ca ma aduc intreaga inapoi acasa. Asa ca acum, cand am revenit in tura insotita, am mers in ritmul meu fara sa mai fiu stresata ca ma asteapta x sau y. Si ce bine, ca am vazut si capre negre !

Advertisements

About AuthenticTravels

My life motto is simple yet comprehensive: “We live only to discover beauty. All else is a form of waiting” (Khalil Gibran, poem ‘The Prophet‘) Background in architecture, historic monuments, and cultural tourism Professionally, during the past 20 years, I’ve focused on issues of cultural heritage and resilience tourism, based on my specialization in historic monuments. I graduated Architecture, then I completed two master programs and a doctorate in the field of both cultural tourism and restoration of historic towns. I became a member of various cultural and touristic organizations, among which the International Council on Monuments and Sites (ICOMOS). Then, at a certain moment, I decided to change the course of my carrier and became a travel writer, editor, and planner (each step at a time). Working in an office was definitely not for me. I needed to have freedom and to be able to explore the beauties of the world (as my motto says, right?). Not only I started to travel more and for longer periods, but I started the travel of my life, through life. Travel writer, editor, and photographer I am part of Arrivedo’s expert travel writers and write neighborhood guides for different hotels worldwide. As part of my professional writing, I’ve produced travel articles in English for Much Better Adventures, Modern Trekker, Adventure Animals, Matador Network, Arrivedo, Inside Himalayas, Activity Fan, and Sonderers. Thus, here it is a list of my published articles in English (by Iuliana Marchian). Also, I have written in Romanian for the Rulotism, Greciadeweekend, LiterNet, Capital Cultural, and National Geographic journals. Thus, here it is a list of my published articles in Romanian (by Iuliana Marchian). Besides, I am part of the Much Better Adventures team and produce regular content on adventure experiences through the Balkans. Eventually, I have joined Arrivedo’s Editors team and I assist other writers in completing their Neighborhood Guides for hotels. Moreover, when writing is not enough and people want to hear more about my experiences, I’ve accepted the challenge of speaking in public about my travels. It was difficult at the beginning, but I’ve gotten used to it now. When you speak about your passions, there’s no limit. I share my experiences of traveling through my talks at Incubator107 and inspire people to discover themselves through travel. My Travel Style – slow, authentic, flexible During my travels, I get in touch with locals through different communities or simply while I am on the road. For the moment, I travel by myself at a slow pace and seek for authentic places, where tourism hasn’t yet commodified the features of the place. This is a reason why I love what traveling brings into my life. I believe that the people I meet aren’t a coincidence. This way I see how every day of traveling adds a brick to my self-development. I consider traveling the best way of personal development, accompanied by the classic cliché ‘out of the comfort zone‘. Through my travels, I want to bring to light human individuality. I consider that everyone has his or her own travel style, authentic, and free of any boundaries.
This entry was posted in Cozia. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s