Valea Uzei – Albesti – manastirea Ramet – 9 mai 2015

A venit primavara, s-a terminat deja de ceva vreme autostrada Sibiu – Sebes, ploile se lasa asteptate – si toate acestea inseamna ca este rost de mers mai repede si mai des in muntii Trascau ! Cat nu se prabusesc detot casutele motesti de pe acolo, caci pe bune daca nu este muzeul satului live ! Asadar si prin urmare, destinatia turei a fost din zona Manastirii Ramet, unde aveam eu niste restante de ceva ani de zile prin catunele din impreujurimi. Nu stiam exact ce vreau sa fac, nici unde vreau sa merg, aveam in cap doar un sat care imi rasuna prin sonoritate, amintire a imaginilor cu casute cu acoperis din paie si oameni care trudesc din greu la munca pamantului. Ah, si caini agresivi, foarte agresivi ! Adica mi-am luat val-vartej aparatul cu ultrasunete pentru caini cu mine !

De data aceasta mi-a iesit figura cu tura solo, mai ales ca, avand putina treaba sambata dimineata, nici nu stiam sigur daca reusesc sa plec si mai ales cand ! Dar imediat ce-mi termin treaba o tulesc miseleste pe propriu pe usa din spate, spunand buna ziua cat pot eu de incet ca sa nu fiu auzita, observata si retinuta. In drum spre masina deja freamat de nerabdare la gandul ca ajung printre casutele cu acoperis de paie ! Autostrada se consuma rapid pe sub rotile masinii, drumul pana la Ramet dureaza insa putin mai mult, dar reusesc sa plec in tura la fabuloasa ora de 11.30 a.m. ! Eh, si ce conteaza, timp de holbat la minunatiile naturii este oricat, cu mentiunea ca o minunatie riscam sa fie fulgere si tunete !

Incinta exterioara a manastirii Ramet – turnul principal de acces in curtea manastirii

Plec din fata manastirii Ramet si ma indrept spre Cheile Manastirii, acele imense formatiuni stancoase care marginesc stanga dreapta valea Geoagiului, dar nu in stilul conscrat de pereti stancosi in lungul vaii, ci de data aceasta perpendicular pe vale. Astfel se creeaza impresia unui baraj natural in momentul in care te indrepti spre Cheile Rametului, doar ca acest obstacol se numeste Cheile Manastirii si este cu totul diferit de Cheile Rametului.

Cheile Manastirii: peretele de stanca de pe partea dreapta a drumului cum se merge pe firul vaii inspre Cheile Rametului

Merg pe drum fara sa stiu exact unde trebuie sa o iau la dreapta spre catunul din Valea Uzei. Imi aminteam eu vag ceva de un drum de caruta de acum 4 ani, dar nu mai puteam sa bag mana in foc ce se intampla cu acest drum cand ajungea in valea Geoagiului. Insa batand cu pasul drumul, rand pe rand incep sa imi apara flash-uri de memorie, iar vederea unui podulet peste apa isi spune cuvantul. “Ahaaaaa, pe aici am trecut atunci apa in sens invers, cand am coborat din Valea Uzei.” Virez la dreapta si traversez apa pe poduletul ingust care duce spre o gospodarie. Vad in dreapta un drumulet frumos marginit si acoperit cu copaci infloriti, o minunatie, nu stiu si nu-mi mai amintesc daca este pe acolo, marcaj n-am, dar imi place, asa ca bag mare in sus. Stiu insa ca traseul meu trebuie sa mearga in lungul unei ape, asa ca mi se confirma imediat si acest aspect, in momentul in care firava potecuta coteste si se si termina brusc deasupra apei.

Sunt in ograda unei gospodarii si pana sa ma dumiresc eu incotro s-o iau ma simte dulaul din cotet si iese hamaind la mine. Noroc ca este legat in lant si lantul nu ii permite sa ma ajunga, instinctiv potecuta fusese creata strategic la o distanta rezonabila de cusca individului. Dupa ce ma hamaie bine cainele, vad de fapt si de ce statea acolo, ca este o ograda plina cu capre, asa ca daca tot nu a ajuns la mine sa ma muste, decid sa trec razant pe langa el si sa ma duc sa fac poze la capre, pai nu, adica cum ?!

Turma de capre la umbra din ograda gospodariei

Dupa vizita la capre imi fac atent ochii roata de jur-imprejur si pare-mi-se mie ca recunosc o urcare pe stanci inspre drumul de caruta. Intreb pe o tanti de acolo care da de mancare la gaini, tine bine si alt caine care incepe sa ma latre, iar eu intre timp ma strecor prin spate si ma catar repede pe cele cateva stanci care constituie scurtatura pana in drumul deValea Uzei. Acum cativa ani tot pe aici coborasem, imi amintesc perfect pasajul acesta de catarat, asa ca eu varianta oficiala pe marcaj nici nu am stiut-o si nici nu stiu cand am s-o aflu vreodata.

Gospodaria pe langa care se afla scurtatura din valea Geoagiului spre drumul de Valea Uzei

Urmand apoi o mica culme despadurita ajung in drumul de caruta, pe care tocmai urca o masina. Drumul merge in lungul apei care clipoceste rasunator jos in vale, in timp ce in scurt timp in fata mea se deschide o poiana mare, iar in spatele meu incep sa se vada deja in departare Cheile Manastirii.

Las in urma troita care marcheaza un fel de inceput sau anunt al catunul din Valea Uzei si urmez poteca firava care duce pe sub copaci infloriti inspre primele casute ale catunului. Catunul din Valea Uzei practic nici nu iti dai seama cand incepe (si nici cand se termina de altfel), trecerea sau mai bine zis imbinarea /coabitarea cu natura fiind atat de firesti si armonioase, incat chiar si atunci cand esti in centrul catunului, ai impresia ca abia a inceput sau te tot astepti sa urmeze ceva mai serios. Dar nu, nu urmeaza nici o asezare de densitate construita mai mare, pentru ca aici catunul are adevaratul sens de catun – asezare de oameni cu case risipite. Si, pentru ca nu se ajunge cu masina, asezarea nu s-a dezvoltat, ci din contra tot mai multi oameni pleaca si casele parasite raman in paragina, se prabusesc si incet incet dispar. Dar asta este o alta discutie ….

Pe undeva pe la primele casute din vale latra un caine, dar ala este legat, nu ma impresioneaza, numai ca in felul acesta il trezeste pe un altul putin mai sus, care sare cu labele pe parapetul de la prispa, ma vede si apoi sare peste parapet si vine la mine hamaind nevoie mare si aratandu-si coltii. Eu tocmai imi pusesem prevazatoare bateria in aparatul cu ultrasunete, il indrept spre el si apas pe butonul de “alunga” ! In secunda imediat urmatoare cainele da inapoi, nu mai scoate nici un sunet si se indeparteaza ! Bun aparat mai taica, si-a meritat banii, ca altfel asta era cam agresiv si scapam cam greu de el cu betele telescopice cu tot.

Un fel de ulita sau poteca printre livezi si gradini a catunului din Valea Uzei

O gospodarie locuita, bine intretinuta si cu un peisaj mirific inspre vale

Tanti locuieste la casuta mai sus prezentata, iar cand m-a vazut/ sau cand am vazut-o jos in ograda am dat binete ! Eu eram sus pe poteca, ea era jos la treaba prin gospodarie ! Eu am zis doar “buna ziua” si am facut cu mana, ea mi-a raspuns si imediat a inceput sa ma intrebe de una, de alta. Ah bun, pai atunci daca e rost de palavre, ma scobor si eu din poteca, tanti se urca si ea in punctul cel mai inalt al gospodariei, una de-o parte si de alta a gardului, si incepem sa vorbim, ca intre femei, da !? Si uite asa aflu ca nu mai sunt oameni pe aici prin catun, ca toata lumea se duce la oras unde-i mai bine, ca traieste cu barbatul ei care e dus la Teius sa ia medicamente pentru vacuta lor care este bolnava saracuta, ca de sus din culme pot sa cobor pe drum pe parta cealalta a cheilor spre manastire direct (bun de stiut). Si tot asa … incet incet intru in viata lor si incep sa le aflu din pasuri, cum ar fi si uliul ala mare care zboara pe deasupra si vine si le mai fura cate o gaina !

Nu stiu care vacuta era bolnava, dar stiu ca erau amandoua foarte curioase si se uitau la mine adulmecandu-ma din cale afara

Putin mai sus se vede si o poarta veche de lemn care duce spre cimitirul si biserica din Valea Uzei. Biserica este una din putinele constructii de zid din acest loc, mai sunt doar cateva casute care au pe langa temelia din piatra si peretii din zidarie, dar acestea cred ca pot fi deja numite case de lux, majoritatea fiind din barne de lemn. Dintr-un pur defect profesional, m-am axat foarte mult pe aceasta bogatie arhitecturala, care pe mine ma imbata efectiv de cate ori ajung prin satele motesti din muntii Apuseni. Desi seamana intre ele, fiecare casuta este aparte si foarte diferita de predecesoarea sa, astfel incat o asamblare a lor nu pot spune ca denota decat o formidabila unitate in diversitate a ceea ce inseamna casele motesti.

Pe una dintre asa zisele ulite de prin zona gasesc si un fabulos izvoras, cu o canuta alba agatata ca sa poata bea oricine apa, astfel ca locul ma imbie la un mic popas de meditatie si contemplare: apa, casute, natura ! Mah, sa stii ca nu-i rau deloc !

Teoretic mai fusesem pe aici, practic venisem coborand de sus si vazusem locurile intr-o alta succesiune si un alt unghi, astfel incat acum mi se parea ca le vad pentru prima oara. Sunt tare curioasa sa vad ce minunatii ale arhitecturii vernaculare mai urmeaza, asa ca nu prea imi da mana sa stau foarte mult la izvor, caci o nerabdare buclucasa ma tot indeamna sa o iau din loc.

Si ce liliac superb am intalnit pe drum in cautarea “ulitei principale”

Ma pierd pe cateva poteci, dar tin directia logica oarecum in sus, cu largi divagatii si ocolisuri pe unde gasesc cate o casuta autentica sau ceva miscare – semn al vietuirii inca pe aceste meleaguri.

Iar daca vacile lasate in libertate sunt semn de vietuire, ei bine, am vazut mai multe vaci si caini prin Valea Uzei decat oameni

Pe undeva prin zona alt caine este legat de o cusca, dar mai apare inca unul mic si al dracu, care latra din toti plamanii ca sunt in trecere pe proprietatea lui. Eu fericita ca sunt inarmata cu ultrasunete indrept aparatul spre el si actionez, doar ca la asta micu’ efectul nu este atat de scontat, ca tot latra de ii sar plamanii, nu se prea indeparteaza, ci ar tot vrea el sa se dea la mine, singurul aspect pozitiv este ca nici nu se apropie. Acuma nu stiu daca nu se apropia, ca l-au zgariat la ureche ultrasunetele mele, sau ca eram doar tangential la teritoriul aparat de el si ca oricum ma indepartam incetisor. El stie, eu mi-am facut pozele mele si mi-am vazut de drum.

Apoi pe undeva pe aici cred ca am facut trecerea discreta si imperceptibila spre catunul Albesti. Practic eu nici macar nu mi-am dat seama ca as fi pasit pe taramul unui alt catun, doar ca la o casa mai sus, undeva unde am stat de vorba cu o batrana, mi se spune ca “Valea Uzei e jos, si apai noi aici suntem la Albesti !”, “Aha !” Dar mie mi s-a parut ca am mers din poteca in poteca, din casa in coliba si tot asa, astfel incat nici nu am sesizat ca as fi fost in alt catun, foarte asemanator cu Valea Uzei, doar ca nu pe vale, ci pe deal.

Multe casute, multe pajisti si multe animale. Soarele insa nu vrea sa iasa din nori, asa ca ma pun pe asteptat pe iarba. Peisajul este mult prea bestial si vreau sa il imortalizez cum este mangaiat de razele soarelui, nu intunecat de furtuna care va sa vina. Cat stau pe iarba langa o casa ma simte un caine ! Mda, si dupa caine ma simt si stapanii cainelui ! Le fac cu mana si le dau binete, dar nu ma aud, apoi vin mai aproape de mine si cand ma vad imi spun sa vin la grajd pe acolo prin stanga si sa am grija la imprejmuirea electrificata pentru animale. Sar peste sarma cu curent electric si sunt in gospodaria lor !

Aici deja cred ca este adunata toata lumea din catun: 3 oameni, cred ca deja este mult, si s-au adunat pentru ca vacuta tocmai a fatat si vitelusul este mic si suge de la ma-sa abia tinandu-se pe picioare. L-am si filmat, ca nu mai vazusem niciodata unul atat de mic abia fatat ! Vitelusul era inca ud, vaca il tot lingea, iar el se chinuia sa gaseasca ugerul sa suga ! M-a induiosat, ce sa zic !

Dupa ce aprofundez episodul cu vitelul, ma pun pe iarba la taclale cu tanti, care de fapt venise de prin vecini sa vada si ea pe noul nascut. Un fel de mini-craciun era aici de la noua aparitie a vitelusului !

Si apai incep s-o descos pe tanti si aflu ca fie-sa sta in Teius si lucreaza la Alba, si e bine ca altfel aici nu avea ce sa faca decat sa munceasca pamantul, ii mai trimite bani cand poate, dar este greu. Si atunci aflu ceva ce eu in incultura mea chiar nu credeam ca este posibil: dupa ce ca este singura si batrana si nu mai poate lucra evident pamantul, primarul le-a taiat si ajutorul ala social pe care il aveau, pentru ca ei daca nu au fost angajati niciodata undeva, nici nu au pensie ! Ajutorul social pe care il aveau candva era de 250 lei, iar acuma nu mai are nimic, nimic, nimic, tot ce mai are din cand in cand ii mai da fie-sa niste banuti sau ii mai aduce cate ceva. Incepe sa planga si sa-mi spuna cat de greu ii este, ca este si batrana si nu mai poate da cu coasa si lucra pamantul, sau sa care ceva si ca oricine ar ajuta-o cu asa ceva ii cere bani, iar ea nu are. Ma uit la ea si vad ca este imbracata cu ce a apucat si ea, si incep sa ma simt prost, ca nu m-am gandit sa aduc macar niste lucruri pentru oamenii astia de aici. Mancare nu prea am cine stie ce la mine sa ii las si bani ma gandesc ca ei oricum nu au magazin si trebuie sa trimita pe cineva sa ii ia. Pfuai, este atat de complicata treaba, incat recunosc ca sunt socata si nu imi dau seama cum sa o ajut ?! Mai stau cu ea de vorba pana se linisteste, acuma daca tot am facut-o sa planga, sa se descarce detot saraca, apoi o iau in drumul meu in sus spre culme.

Ajunsa in culme vad si drumul pietruit care vine de undeva dinspre catunul Ramet, dar nu stiu cum se ajunge acolo. Aici in culme este insa o mare intersectie: un drum merge mai departe spre Bradesti, iar altul mai merge putintel pana spre Valea Inzelului, dar cert este ca e mare rascruce aici in aceasta “un fel de autostrada Trascaului”.

Intersectia de drumuri Bradesti – Valea Inzelului – Ramet

Vedere spre drumul care continua spre satul Bradesti (acela chiar este sat )

Vedere spre Valea Uzei (se vede mica mica si biserica de zid), in fundal cu Cheile Manastirii

Vedere spre catunul Albesti de unde tocmai am venit, in fundal stanga intre stanci fiind locul denumit La Curmatura, pe unde trece drumul pietruit

Din culmea dealului de la rascruce voi continua spre Curmatura, dar facand o mica ocolire pe o ulita mai secundara din catunul Albesti, ca sa vad si restul de case, dintre care cam jumatate sunt parasite si nu mai este decat cel mult cate un caine pe acolo.

Cat am stat sa astept sa iasa soarele si sa fac pozele la case, o tanti iese si isi sloboda puii de gaina nou cumparati. Sunt vreo 30 de puisori de care teoretic are grija o closca, dar trebuie sa stea si ea cu ochii pe ei sa nu se rataceasca. Sunt atat de mici si de aurii, ca abia ii vezi prin iarba, dar in schimb se aud piuind nevoie mare !

Drumul prin catunul Albesti spre Curmatura

Si Curmatura: saua pe unde drumul pietruit trece geografic peste Cheile Manastirii (aici doar niste stanci micute), fiind marcat cu o cruce de piatra

Dupa ce trec de Curmatura stiam ca ar trebui sa vad manastirea Rametului in vale ca sa ma orientez la coborare. Ei bine, eu nu o vad, asa ca trebuie sa ma iau dupa miros si intuitie, noroc ca d-astea am cat cuprinde ! Ca urmare este simplu, vad un drum care serpuieste prin satul Ramet si care eu credeam ca ajunge jos la manastirea omonima. Ei bine, nu este asa, dar deocamdata eu merg pe el si pe deasupra mai indrum si alte doua masini sa mearga pe acolo la manastire cand sunt intrebata. Injuraturile de dupa nu le-am auzit, norocul meu ca eram departe !

Cam asa se vede de sus din Curmatura satul Ramet si Cheile Manastirii (manastirea Ramet fiind pe undeva pe jos prin vale)

Si cum mergeam eu asa alene pe drum, bucurandu-ma de peisaj, aud niste tunete in spatele meu, dar tunete serioase si un cer intunecat de’ numa’ ! Ok, deci nu mai este timp sa ma plimb, simt si ceva electricitate prin zona, nu ca nu ar fi trecut nu stiu cati stalpi de curent pe acolo, campul este cam deschis si eu nu am chef sa fac pe paratraznetul. Dupa cateva curbe ale drumului ma hotarasc sa il parasesc si o iau drept in jos spre un platou plin cu vaci si cu un om. Pana sa ajung eu la vaci omul plecase acasa, asa ca nu am pe cine sa intreb de drumul spre manastire, dar cu tunetele amenintatoare din spate, ochesc in fix 2 secunde niste urme de caruta care merg undeva in jos. Bun, atata timp cat merg in jos este de bine, se continua ele cu ceva, important este sa nu ma departez foarte tare de Cheile Manastirii, ca acelea sunt la cateva sute de metrii pe vale de manastirea Ramet. Cobor pe urmele de caruta, pardon incep sa alerg, caci tunetele se aud din ce in ce mai aproape, si ce sa spun, ma trezesc si pe un marcaj care pare-se sa coboare odata cu mine. Ca sa vezi, stiam eu ca am intuitie buna, dar nici chiar asa sa nimeresc pe marcaje care erau pe harta mea, dar eu nu avusesem timp nici sa ma uit pe harta (caci inca nu ma pierdusem prea tare !). Daca sunt pe marcaj, acuma nu mai este decat o problema sa intuiesc bine pe unde as putea cobora eu daca as fi un marcaj vechi, prost si cam sters !?

Marcajul trece destul de razant si prin catunul Plesa de care mi se spusese de localnicii de prin Valea Uzei, iar eu incerc sa il tin asa cat de cat, dar nu am timp in fuga mea sa ma mai uit dupa marcaje, ca tuna ca naiba deasupra mea, doar ca inca nu ploua. Numai ca tunetele acelea bubuitoare stiam foarte bine ce aduc cu ele: niste fulgere si mai si, iar eu trebuia sa nu fiu in loc deschis. Asa ca fug tareeeeeeeee in jos pe unde apuc, pana ce ajung la padure si marcajul era si el pe acolo evident, deci nu am reusit sa ma pierd nici macar acuma ! Mai depasesc cateva colibe parasite prin padure si ajung la cimitirul manastirii, dar pe niste drumuri pline de defrisari (nimic nou sub soare !). Tot in jos in goana si deja este o chestiune de cronometru: care este prima – eu la masina sau furtuna la propriu peste mine ?! Intru in curtea manastirii prin spate, latrata nevoie mare de javra monahala, dar niste maicute si un ingrijitor sar repede in ajutorul meu tocmai cand vroiam sa-mi exersez iarasi talentele cu ultrasunete pe caine. Ajung la masina din parcare cat inca nu incepuse sa ploua si norii se pare ca treceau razant pe deasupra Cheilor Manastirii, ocolind locul. Nu am avut ploaie decat undeva la intoarcere spre Sibiu, dupa ce am jumulit un liliac ca sa am si eu in casa mireasma imbatatoare de primavara.

Advertisements

About AuthenticTravels

My life motto is simple yet comprehensive: “We live only to discover beauty. All else is a form of waiting” (Khalil Gibran, poem ‘The Prophet‘) Background in architecture, historic monuments, and cultural tourism Professionally, during the past 20 years, I’ve focused on issues of cultural heritage and resilience tourism, based on my specialization in historic monuments. I graduated Architecture, then I completed two master programs and a doctorate in the field of both cultural tourism and restoration of historic towns. I became a member of various cultural and touristic organizations, among which the International Council on Monuments and Sites (ICOMOS). Then, at a certain moment, I decided to change the course of my carrier and became a travel writer, editor, and planner (each step at a time). Working in an office was definitely not for me. I needed to have freedom and to be able to explore the beauties of the world (as my motto says, right?). Not only I started to travel more and for longer periods, but I started the travel of my life, through life. Travel writer, editor, and photographer I am part of Arrivedo’s expert travel writers and write neighborhood guides for different hotels worldwide. As part of my professional writing, I’ve produced travel articles in English for Much Better Adventures, Modern Trekker, Adventure Animals, Matador Network, Arrivedo, Inside Himalayas, Activity Fan, and Sonderers. Thus, here it is a list of my published articles in English (by Iuliana Marchian). Also, I have written in Romanian for the Rulotism, Greciadeweekend, LiterNet, Capital Cultural, and National Geographic journals. Thus, here it is a list of my published articles in Romanian (by Iuliana Marchian). Besides, I am part of the Much Better Adventures team and produce regular content on adventure experiences through the Balkans. Eventually, I have joined Arrivedo’s Editors team and I assist other writers in completing their Neighborhood Guides for hotels. Moreover, when writing is not enough and people want to hear more about my experiences, I’ve accepted the challenge of speaking in public about my travels. It was difficult at the beginning, but I’ve gotten used to it now. When you speak about your passions, there’s no limit. I share my experiences of traveling through my talks at Incubator107 and inspire people to discover themselves through travel. My Travel Style – slow, authentic, flexible During my travels, I get in touch with locals through different communities or simply while I am on the road. For the moment, I travel by myself at a slow pace and seek for authentic places, where tourism hasn’t yet commodified the features of the place. This is a reason why I love what traveling brings into my life. I believe that the people I meet aren’t a coincidence. This way I see how every day of traveling adds a brick to my self-development. I consider traveling the best way of personal development, accompanied by the classic cliché ‘out of the comfort zone‘. Through my travels, I want to bring to light human individuality. I consider that everyone has his or her own travel style, authentic, and free of any boundaries.
This entry was posted in Trascau. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s