Din Cheile Ampoitei la Vartoape – 23 augut 2015

Vreme naspa sus prin munti. Stau eu si ma gandesc ce ma gandesc dupa ce ma intorc ploata de la Paltinis si ma hotarasc ca a doua zi sa mai bag un Trascau mic asa, ca tare bine mi-ar prinde niste soare pe acolo daca e sa fie. Dar unde sa ma duc in Trascau ? Ca am cam fost peste tot unde ma puteam duce la o zi din Sibiu. Si evident ca vine si revelatia: Cheile Ampoitei, ca am trecut doar fugitiv anul trecut pe acolo si nu mai imi aminteam bine cum sta treaba. Zis si facut, duminica iau drumul autostrazii (inca functiona autostrada !) si ma duc spre Ampoita. In drum spre Ampoita vreau sa iau prune (cam scumpe), dar tanti nu are sa-mi dea rest si nici de-a dracu nu iau mai mult de un kil cum vrea ea sa-mi bage pe gat. Si ce bine am facut, ca am cules toate livezile din Cheile Ampoitei !

Trec de Ampoita si intru pe valea omonima, care este extraordinar de frumoasa. Anul trecut cand fusesem pe aici eram foarte obosita si nu remarcasem minunatia, sau poate eram eu acum prea dornica de natura … tot ce se poate.

Ma bucur nespus sa vad ca razbesc razele de soare printre copacii din lungul vaii, deci chiar o sa am soare si imediat ajung si in Cheile Ampoitei.

Micute Cheile Ampoitei, dar dragute si foarte stramte, abia trec cu masina pe un sens in unele locuri. Noroc ca nu este circulatie pe aici, mai ales la orele diminetii. Recunosc in scurt timp intersectia unde la dreapta se merge spre satul Vartoape. In bifurcatia respectiva (venind dinspre Ampoita) pe stanga este o statie de autobuz d-aia ca la sate, iar pe dreapta este o mare biserica (deci nici o sansa de rateu).

Biserica aferenta satelor Vartoape si Lunca Ampoitei (aici vin oamenii cativa km pe jos de sus din sat)

Cum este duminica dimineata am ajuns fix cand iese tot satul de la biserica. Da o baba sa-mi faca la ia-ma nene, dar o dezamagesc amarnic cand ii spun ca aici parchez masina si merg pe jos in sus. Drumul era cam naspa si nu aveam chef sa ma risc, aveam chef de plimbarea de duminica alene si agale la deal.

Pe drum ma imprietenesc cu doi neni care merg si ei de la biserica spre satul Vartoape. Incep sa ma intrebe clasicele: incotro, pe jos , da de ce etc. Le raspund in timp ce imi iau micul dejun din mers pe forestierul de 4 km spre satul Vartoape. Apoi ii depasesc si vad ca la un moment dat o iau amandoi in stanga sus pe o poteca abrupta, care ducea pesemne la casele lor de pe dealuri. Aha, deci se poate cobora si pe acolo de sus din deal. Logic ca se poate, trebuie doar sa caut pe unde cine, ce si cum. Oricum aveam chef sa cobor pe undeva prin dealul Plesa ca sa nu ma intorc pe acelasi drum, deci iaca-ta si dovada ca se poate si mai este si populat pe deasupra (probabil si de caini).

La un moment dat marcajul nu mai urmeaza drumul forestier care o ia inainte, dar coteste destul de brusc la dreapta pe un alt drum de caruta care duce cumva direct in vatra satului Vartoape. Imi amintesc vag ca pe aici am coborat anul trecut, dar, precum spuneam, eram rupta-n gura de oboseala si nu mai recunosc nimic. Doar asa, niste crampeie … Urc drumul de caruta, virez la stanga si incep sa se vada primele case din sat. Bine, vorba vine primele case, ca asa e tot satul, cu case care si unde aruncate pe deal. Bun, cert este ca ajung la o intersectie unde nu stiu ce sa mai fac, marcaj nu vad, dar vad multi meri, pruni si peri. Aha, vad eu de ce m-am incapatanat sa nu iau prune de la tanti.

Jumulesc cam tot ce se poate de prin zona si imi admir fericita prada: pere, mere si prune ! Incep sa rontai la prune si ma scarbosesc groaznic cand vad un vierme rufugindu-se urgent dupa ce am luat eu o muscatura. Arunc pruna instant din mana, dar fara sa tip. E un progres, altadata tipam de sculam tot satul daca vedeam un vierme. Din care vorba aia era sa mananc !

Copacul jumulit, prada de razboi infundata cu greu in rucsacul plin oricum pt. sfarsitul lumii

Mai merg pe drum inainte, dar mi se pare ca drumul se infunda si eu nu am chef sa stau sa caut nush ce marcaje, asa ca o tai frumos pe o potecuta spre vatra satului, ma rog, un fel de centru. Ajung la niste livezi de pruni de-ti ploua in gura si binecuvantez inca o data momentul in care m-am zgarcit sa nu cumpar de la tanti aia din drum de la poarta. Imi vine sa stau sub un copac, dar pe de alta parte sunt curioasa sa mai urc. Intalnesc si o tanti care ma intreaba daca stiu drumul. “Pai care drum, ca oricum ma plimb aiurea, nu am o tinta anume decat refularea neuronilor.” Vad si o casa d-aia cum imi place mie hiper-super-ultra traditionala si ma bucur nespus alergand spre ea.

Prin zona un caine incepe sa ma latre rau. Nu este insa atat de agresiv, incat sa pun aparatul cu ultra-sunete spre el, dar este insistent. Recunosc ulita pe care am coborat anul trecut din deal, are casute foarte frumoase, dar de data aceasta daca tot sunt pe marcaj, vreau sa vad unde ma scoate acesta mergand spre stanga.

Catelul isi inteteste latratul pe masura ce trec prin fata gospodariei pe care o are el de pazit, se da pe dupa un gard si latra cat il tin plamanii. Pana ii bag eu ultra-sunetele in urechi, ca dupa aia se linisteste instant pentru cateva secunde, dupa care incepe din nou. Mi-e mila de el, ca stiu ca il dor urechile, dar era chiar agasant. Noroc ca nu era agresiv.

Casa pe care o avea de pazit catelul latrator

Urmez ulita la stanga, ocolind cu greu o zona plina de baligi, iar la un moment dat vad la stanga o poienita cu pomi fructiferi. Gata, pauza, holbat la peisaj ca pentru asta am venit. Sunt atat de stresata de toate x-urile lasate balta acasa, ca nu reusesc sa ma deconectez deloc. Orice as face mintea mea fuge spre rezolvarea problemelor. La un moment dat imi cade si un mar in cap, rostogolindu-se la ceva distanta de mine. Abia dupa indelungi exercitii de readucere a capului in prezent am reusit spre sfarsitul zilei sa ma deconectez.  Mult mi-a luat, altadata reuseam instant, acuma deh, si problemele nerezolvate erau la alt nivel.

Ma scol sa plec mai departe cand aud ca vine un nene cu calul si caruta pe acolo. Eu logic vroiam sa ii fac poza. Vorbim putin si imi spune ca are casa mai jos si ca se duce sa culeaga niste mere sau prune.

Imi vad de drumul meu si incerc sa tin marcajul, care in loc sa mearga pe forestier se gandeste sa o ia in dreapta sus pe o poteca. Bine, hai dupa el, ca sa ma duca in varf. Incep sa urc destul de abrupt in sus prin padure dupa ce las forestierul, ceea ce imi pare rau, dar in scurt timp padurea se termina si ies in forestierul de culme (pe unde venisem anul trecut si nu stiam ca pe aici o ia marcajul, ca nu era indicator logic).

In drumul de culme admir panoramele in toate zarile si incep sa imi fac planul de coborare observand culmile. Vad eu o culme aproape despadurita total care leaga vf. Prislopului de vf. Frasinului si ma gandesc sa o iau pe acolo. Dar pana una alta mai am de urcat pana pe/sub vf. Prislopului.

Urcand spre vf. Prislopului trec de o stana parasita, dar care ar putea fi activa, dar nu, nu este nici o tipenie de om, sau caine, sau oaie. Continui pe drum care face ceva serpentine, dar pe aici pe portiunea asta am mai fost, asa ca stiu cam cat mai este pana pe varf.

In urcarea spre vf. Prislopului, in fundal Piatra Bulzului

In urcarea spre vf. Prislopului, in fundal dreapta Cheile Ampoitei

Ajung aproape sub varful Prislopului, recunosc hatasul pe unde am venit anul trecut dinspre lacul Ighiel, si continui pe drumul de caruta care merge pe culme. Imediat in zona varfului, drumul intra in padure si aud tot felul de pasari.

Dupa ce ies din padure vad si adevaratul drum forestier care venea de jos la lacul Ighiel. Abia aici pe acest drum o ia marcajul la dreapta spre lac, nu pe unde venisem eu anul trecut pe hatas cu toata trupa de pe carpati dupa mine.

Drumul forestier de la /spre lacul Ighiel

Un super izvor pe care l-am admirat si pozat de zor in zona, intr-un peisaj mirific

Continui drumul forestier de culme sperand sa ma ocoleasca vf. Frasinului fara sa mai trebuiasca sa il urc (desi nu era mult urcat, dar eram eu sigura ca drumul ma scoate pe curba de nivel).

Drumul forestier intra din nou in padure, apoi merge prin padure ceva vreme, de’ incep sa imi pun intrebari daca nasul si orientarea mea au intuit corect. Ma uit in stanga sus si vad ca totusi culmea nu este departe, deci eu sunt bine pe curba de nivel, dar nu mai am rabdare. Vreau la plaiuri si colibe, ca acum chiar am chef de stat, ca pana aici am cam alergat. Si cand chiar ma saturasem de padure, apare panorama de pe dealul Plesa spre toata zona satului Vartoape, inclusiv cu Cheile Ampoitei.

Panorama de pe dealul Plesa spre satul Vartoape, in poza din stanga vazandu-se in dreapta si Cheile Ampoitei

Si aici chiar ca ma apuca lenea ! De fapt nu este lene, este chef de stat si de trait clipa prezenta, departe de problemele si stresul de acasa. Mananc, ma uit, mai mananc o pruna, mai alung gandurile, bine, hai, inca o pruna, sunt cam acre ca le-am cules fix din copac de la mama loc, mai alung inca un gand. Imi admir noua geaca de la Decathlon care in ciuda pretului exorbitant de mic pare-se ca-si face treaba cu respiratia si nu am transpirat deloc in ea. Bine, eu de obicei nu traspir, deci nu sunt un etalon bun de proba.

Si pe masura ce mai vreau sa cobor, mai deascopar 200 m mai jos un loc fain de stat si ma uit la ceas si vad ca ajung prea devreme jos, ca vorba aia m-am plimbat doar pe doua dealuri azi, nu am facut cine stie ce traseu.

Coborand pe dealul Plesa, vedere spre Cheile Ampoitei

Apoi tot coborand mai ajung si pe la casele dinspre Lunca Ampoitei, adica mai aproape de sosea. Cobor la intamplare, trebuie sa sar niste garduri, cu sarma ghimpata unele, altele cu nuiele si spini, deci am de unde alege. Ma descurc insa fara sa ma aleg cu vreo zgarietura, asa ca a fost o tura fara jertfe si ofrande. Casele insa par destul de parasite, asa ca nu prea stiu la ce atatea garduri, daca tot sunt numai geamuri sparte peste tot. Sau poate gardurile rezista, geamurile nu !?

Casa parasita prin Lunca Ampoitei

Dar totusi iarba este cosita si cineva face capite multe, de-ti vine sa te arunci in ele

Si cai frumosi care ma lasa sa vin foarte aproape de ei

Apoi ajung la un drum iesind frumos pe o portita. Ma intalnesc cu niste oameni care vin sa vada un teren, probabil pentru vanzare, si care ma avertizeaza ca-s caini mai jos. Nu stiu ei ce arma secreta am meu in buzunar pentru caini. Continui pe drum si intr-adevar ma lastra niste caini pe undeva pe dupa gard, dar subtire. Aleg sa nu merg pe drumul de caruta pana jos in sosea, ci vad o potecuta la dreapta care merge prin niste livezi. Ca tot mai mancasem din rucsac si mai aveam loc pentru inca un kil de prune. Si mai zac si aici sub prun dupa ce il jumulesc pe la toate crengile de jos. Mai incolo vacile vin langa gardul electric si se tot uita la mine. Probabil se plictiseau, ca alta explicatie nu gasesc. Socializez cu ele si le dau niste frunze care le plac, deci vroiau sa fie alintate, ca iarba era garla in jurul lor.

Vacile din Lunca Ampoitei, cu Cheile Ampoitei in fundal

Am coborat in soseaua de Lunca Ampoitei, in intersectia unde imi plantasem masina langa biserica. Visam la o placinta in Ampoita, insa nu stiam ca ramasese numai Mama Luta deschisa. Mi s-a parut prea aglomerat acolo dupa ce veneam din linistea codrilor si nu am avut chef sa ma opresc. Drept pentru care am murit de foame pana acasa la Sibiu. Ah, ba nu, am mai rontait cate o pruna acra, avand grija sa ma uit care nu cumva sa aiba vierme. Dar au fost vegetariene, nu am avut probleme.

Advertisements
Posted in Trascau | Leave a comment

Pe dealul Runcului din valea Sadului – 25 iulie 2015

Aveam eu un pitic pe creier să ajung pe nush’ ce culme din muntii Cindrel cu multe colibe. Studiasem eu harta şi văzusem că este o culme care pleacă de pe undeva din Valea Sadului şi ajunge până aproape de Apa Cumpanită în drumul de Păltiniş (cam în culmea ce iese în vârful Măgura Cisnădiei). Acolo vroiam să ajung urcând din valea Sadului, dar nu ştiam pe unde, ştiam doar că pe undeva pe hartă se poate şi că pare destul de despădurită zona din dealul Runcului (deci ar trebui în teorie să mă orientez destul de uşor la faţa locului având vizibilitate maximă … mda).

Mă dau eu cu maşina pe valea Sadului, trec de Ciupari (acolo ştiam drumul ce urcă în culmea principală de Apa Cumpănită – Măgura Cisnădiei) şi încep să fac ochii cât cepele ca să văd unde ar fi cealaltă culme minune care urcă din Râul Sadului sus spre Apa Cumpănită. Pe hartă îmi arăta că este dezgolită, fără pădure, aşa că aveam după ce să mă orientez. Intru în Beberani (un fel de suburbie din vastul şi lungul Râul Sadului) şi văd eu o culme aparent despădurită care coboară până în şosea, apoi o potecuţă care pare să urce în culme, apoi începe pădurea. Hmmmm, pădurea asta nu era în program, cel puţin nu din ce văzusem eu pe hartă, dar la o lectură mai atentă a hărţii, hmmm, mda, aveam şi pădure. Mă duc până la următoarea intersecţie de drumuri, cu gps-ul pornit şi identific că trec de Cabana Nora şi sunt la intersecţia cu valea Valea Vârjoghii. Pe aici este un drum forestier care urcă după mult timp în aceeaşi culme, dar eu am chef de panorame, vederi vaste, nu drumuri forestiere. Îmi consemnez în memorie această intersecţie şi mă întorc înapoi.

Mă întorc în sat în Beberani şi cu greu reuşesc să găsesc un loc de parcare pe drumul sinuos în apropiere de potecuţa pe care o zărisem mai devreme că urca în culmea mult dorită de mine. Trec podul peste apă şi acolo găsesc un loc bun de parcare. Vis-a-vis doi neni stau pe băncuţa din faţa casei şi discută (un fel de facebook rural).

Îmi fac rucsăcelul şi plec spre culmea mea, cu gând să urc pe potecuţa ochită mai devreme. Dar mă pune naiba să o întreb pe o tanti pe lângă care trec prin sat dacă pe culmea asta ajung sus în Apa Cumpanită unde trebuia să mă întâlnesc cu cineva. Atâta mi-a trebuit ! M-a pus să o iau pe la ea prin ogradă şi m-a şi condus, spunându-mi că dacă o tai drept în sus (la propriu) ajung în culme, dar că să am grijă că este iarbă mare şi potecă grea. Eh, mă gândesc eu, cât de grea poate să fie, n-o fi atât de naşpa pe cât zice ea. Eh, ba bine că nu !

Vedere spre satul Beberani din ograda lui tanti

Îmi dă tanti drumul pe poartă în ograda ei şi o iau în sus pe un fel de potecuţă foarte slab conturată. Poteca urcă în gât, dar în gât de-a binelea, avea panta cel puţin 45 de grade şi iarba (aşa cum fusesem avertizată) era necosită, adică mare cât casa. Dă-i şi luptă, că nah, mi-a trebuit culme. Noroc că iarba e sănătoasă şi mă mai trag în firele de iarbă la deal.

Căldura este mare ! Şi eu am reuşit să plec numai cu un şal la gât şi cu maieuţ cu umerii dezgoliţi, fără cremă de soare. Hmmm, la ce caniculă au anunţat, sunt cam pe minus, şalul mi-l pun eu să îmi acopăr umerii, dar cu capul ce fac !? Ochesc o năframă albă legată de o căpiţă de fân pe post de sperietoare şi mă duc să mi-o însuşesc cu gând să o aduc înapoi când mă întorc (credeam că mă voi întoarce tot pe aici). Am şi pălărie de soare acum dintr-o rafie jegoasă, din care scutur o urechelniţă în iarbă, dar nu contează, important este că-i albă şi la o adică sunt protejată pe cap.

Urc panta abruptă şi într-adevăr văd o potecuţă firavă care face la stânga prin iarbă şi sper eu să iasă în culmea dezgolită cu colibe, mmmm, o minunăţie, numai panormae visam. Mda da, vezi să nu ! Ajung eu pe culme din poteca pe curbă de nivel, dar într-o poieniţă, care se termină repede şi intru în pădure. Asta nu era în plan, scot harta şi într-adevăr era şi un pic de verde acolo. Hai bine fie, cât poate să dureze pădurea asta, zic eu în gândul meu.

Prin pădure o iau cam la oha, că poteci nu erau, văd nişte semne forestiere pe copaci, e bine, astea de obicei se pun pe culme, ţin culmea matematic şi ajung la panorame. Visarea asta la panorame m-a ţinut fresh şi m-a motivat tot drumul, oricâte crengi am luat în faţă într-o pădure care a durat mult mai mult decât credeam.

Urc prin pădure pe un drum, dar când ies în altă mini poieniţă descopăr că nu am nici o scăpare şi trebuie să intru din nou în pădure mai departe. Iar verific harta, mda, e ceva cu verde acolo. Bine fie, altă pădure, o iau fix prin pădure încercând să ţin linia de culme matematică. Pantă mare, nici un fel de potecă, parcă ar fi ceva potecuţe, dar care merg în toate direcţiile, cert este că văd cerul sus în depărtare şi simt că acolo se mai deschide traseul. Am avut dreptate, odată ce am ieşit în următoarea poiană traseul se mai deschide, dar totuşi continuă tot prin pădure. Băi frate câtă pădure, m-a exasperat ! Vina era a mea, că nu studiasem suficient de bine harta (care săraca, era corectă).

Continui prin pădure şi constat că această culme chiar se îngustează, prin pădure apar şi nişte stânci, mă caţăr matematic pe ele că dacă tot sunt pe linia culmii mă gândesc că mi-e mai uşor să ţin culmea decât să le tot ocolesc şi într-un final glorios culmea se termină brusc şi pădurea la fel. Mă uit ca proasta şi nu înţeleg, se vede cum un picior de plai coboară de unde sunt eu şi continuă la 90 de grade în dreapta (unde identifica eu că ar fi înspre Apa Cumpănită). Mă uit mai bine pe hartă şi într-adevăr descopăr că era un S la 90 de grade în muchia mea. Cobor din muchie la prima colibă pe care o văd şi de aici voi avea drum de căruţă, gol alpin, panorame şi belvederi nemaipomenite. S-a terminat cu pădurea şi am terminat şi eu cu ea, că eu pe aici nu mă mai întorc la jungla din care tocmai am ieşit.

Vedere spre valea Sadului din dealul Runcului (în poza stânga sus în fundal Măgura Cisnădiei)

Colibele de pe dealul Runcului, cu valea Vârjoghii (stânga), respectiv valea Sadului (dreapta) în fundal

Dealul Runcului care urcă spre Apa Cumpanită (zona cu S-ul din marea culme din dealul Runcului, punctul în care am ieşit din pădure)

Odată ajunsă la gol alpin fericirea mi-este maximă ! Apar colibele, în ciuda soarelui bate destul de puternic şi vântul (chiar mi-e frig !), mă regăsesc în elementul meu, merg 200 m, mai mă aşez să mă uit, mai merg, mai mă uit şi tot aşa. Nu-i grabă şi nu-i bai. Peisajul este mirotic în totalitate, aşa că puţin mi-a lipsit să nu mai scot o ediţie la Mioriţa.

Merg pe noul drum de culme care şerpuieşte printre căsuţe, fiind pregătită cu aparatul de ultrasunete în caz că-mi apare vreun dulău pe şestache. Nici un câine, nici o ţipenie de om. De abia de văd pe careva hăt departe pe un cal alergând în galop la deal. Merg pe poteci şi descopăr şi un drum zdravăn de căruţă care vine din valea Vârjoghii din stânga. Aha, deci pe aici voi coborâ la întoarcere, eu prin pădurea aia prin care abia am înaintat la deal nu am chef să cobor.

Continui alene printre colibe şi încet încet drumul de căruţă iese tot mai sus şi undeva hăt departe în zare se vede Apa Cumpănită. E departe, eu deja sunt sleită de foame, nu mai am chef să mă duc până acolo ca să am de unde să mă întorc, aşa că mă hotărăsc să mă mai plimb pe aici pe culme cât am chef şi pe urmă să mă întorc prin noul drum forestier pe care l-am descoperit în valea Vârjoghii.

 Colibe pe dealul Runcului, cu iarba cosită şi cu iarba necosită

Pe sus pe dealul Runcului sunt şi sătenii la cosit. Sunt întrebată invariabil dacă sunt căsătorită, explicaţia acestei întrebări aveam să o aflu la întoarcere în sat, unde sunt peţită din nou. Sunt puţine fete în sat şi sunt 3 -4 băieţi pe o fată, aşa că orice căprioară care apare pe aici cu ochii umezi este tratată ca o prinţesă (m-am întors încărcată acasă de bunătăţi).

 

Mă duc pe Dealul Runcului până dau de nişte copăcei la umbra cărora stau şi îmi iau prânzul, mă uit la stâna de mai jos care se tot strânge, vin câinii, aleargă, pleacă, vin atv-iştii şi tot aşa. Animaţie mare, la mine la umbră este linişte şi bate uşor un vânticel. În fundal în dreapta văd Măgura Cisnădiei, în faţă destul de departe trebuie să fie bifurcaţia de la Apa Cumpănită.

La întoarcere iau acelaşi drum pe dealul Runcului, dar când intersectez drumul de căruţă voi coborâ pe el până în valea Vârjoghii. Mi-a zis un nene de pe sus că de unde mă scoate drumul forestier în valea Vârjoghii până în valea Sadului mai sunt 2-3 km, aşa că îmi convine să merg pe acolo, mai văd ceva nou şi nu mai îmi iau nici crengi în cap prin pădure.

Cobor pe drumul forestier în multe serpentine, dar nu le tai, că mi-e lene. Merg agale pe ele până ajung jos în punctul în care drumul trece apa pe un pod. De acolo froestierul merge în lungul văii şi iese în câţiva km în valea Sadului. Drum frumos, mare, bun, foarte puţin circulat, abia de am văzut câteva maşini şi multe poteci în schimb care urcă în sus spre culme.

Ajunsă în sat în Beberani mă îndrept spre maşină şi când ajung acolo o văd pe tanti care mă trimisese pe la ea prin ogradă că vine la mine să vadă cum a fost. “Păi cu toate crengile în cap prin pădure cum să fie coană ?”, “Apăi eu ţi-am zis maică să ai grijă că e potecă rea !” Ce-i drept mă avertizase femeia, eu nu crezusem că dracul este atât de negru. Noroc că lam vopsit eu în roz bombon cu picăţele.

Tanti este cu fii-su şi-l trimite să-mi aduca castraveţi din grădină. Mă trezesc cu un kil de castraveţi în poală. Vrea să îl însoare şi nu-s fete în sat, aşa că sunt scumpă rău acolo, frumoasă, devreme acasă, de la oraş, bună partidă pentru fie-su. Mă pune să îi aduc fete când mai vin pe acolo, că au casă mare şi avem unde sta, şi are şi apartament la bloc băietu din banii luaţi pe un teren p-acilea pe dealuri. Bine o duc mărginenii noştri. Deci fetelor, nu trebuie să aveţi zestre. Mă invită tanti şi în casă şi îmi arată haine nou nouţe din Germania pentru viitoarea soţie. Ghinionul este că pe mine nu mă interesează ţoalele, ci ginesc doi pisoi mici în bucătăria de vară de care nu mă mai dezlipesc, şi ei de mine. Prin circuitul turistic al gospodăriei, până să zic 2 vorbe, mă mai trezesc şi cu o bucată de brânză pentru acasă, proaspăt scoasă de la saramură. Nu mai au oi, dar au vacă şi porc şi găini şi cei doi pisoi mici care se sug unul pe altul. Când să plec mă trezesc şi cu o halcă de slană, proaspăt tăiată pentru mine de la afumat, pe care reuşesc să o conving să nu mi-o dea pe toată că mi se topeşte pe căldura asta de cod galben până acasă la Sibiu.

Publicitate: baiatul cu slana şi cu brânza şi cu doamna-maică-sa (sunt reali deci, bun de însurat băiatu)

M-am întors acasă plină de toate cele, ca şi cum aş fi fost până la piaţă în Cibin. Pe drum mai găsisem şi zmeură şi îmi făcusem plinul la burtă, deci eram hrănită bine. Drumul pe valea Sadului deosebit de frumos şi foarte puţină lume. Culmile spre Apa Cumpănită presărate de colibe şi mioritice sută-n mie. Exact cum îmi place mie.

Şi în încheiere pisoi şi căţei din Beberani, mici încă

Şi evident că am plecat când vacile veneu acasă, făcând un binemeritat slalom printre animale

Posted in Cindrel | Leave a comment

Muchia Laita si Piscul Bâlii – 18 iulie 2015

Locuiesc în Sibiu, adică aproape de munţii Făgăraşi, dar nici o problemă, asta nu înseamnă că ajung des nici măcar la Bâlea – unde vorba aia se urcă cu maşina pe Transfăgărăşan. Dar dacă sunt destinaţii mai îndepărtate, mă duc negreşit. Cum Făgăraşii sunt colea, mă pot duce oricând (teoretic), nu are rost să mă agit atâta. Dar nici o grijă că se agită alţii: vin oamenii să îşi facă un concediu în Făgăraşi şi vrând-nevrând, mai mult de dragul lor, îmi deplasez şi eu membrele până la Bâlea.

Echipa care a speriat vestul este formată din Ciprian şi Cristi, ei nu mai au nevoie de introducere, ci poate doar de completare: cu Ciprian am fost pe Acele Morarului şi pentru asta îl apreciez enorm că a contribuit în a-mi realiza un mare vis, iar Cristi ne-a încântat urechile mie şi lui Radu şi lui Petru prin destule ture în Piatra Craiului pe nemarcate  (dacă era vreo problemă pe la vreo săritoare, ştiam că avem om). Aşadar aveam tradiţie veche şi pentru că anul trecut am cam stat pe bară, îmi era dor de ei rău detot. Eh, bine, nu chiar atât de tare, încât să mă scol la 5 dimineaţa ca să fac tura fantasmagorică de 12 h pe muchia Albota cu ei, dar suficient cât să vin cu Radu din Sibiu ca să facem o tură mai uşurică la o zi.

Sorţii au căzut pe Muchia Laiţa (o ştiu, am mai făcut-o cu Fane Tulpan zic eu) şi apoi Muchia Piscul Bâlii (aia pe care o vedeam înfiorătoare de la refugiu de la Bâlea şi mi se părea mie că nu-i de mine … şi nu era decât dacă aveam coechipier de încredere). Trasee domoale, fără grabă, pentru că băieţii erau obosiţi după Albota (ce bine că nu m-au alergat), şi ceva nou pentru mine, era perfeeeect.

Când ajung eu cu Radu la refugiu Ciprian dormea, Cristi meşterea ceva şi Mihai şi Mihaela care au venit şi ei cu noi se pregăteau de zor de tură. Aşa că am mai stat vreo oră până am plecat, numai bine să mi se facă lene detot. Aşa aş fi zăcut la soare să nu mai plec în nici un traseu, dar nah, venisem să fiu cu băieţii şi să facem o tură împreună. Atunci băieţi să fie !

Cei Trei Crai ai mei – Radu, Cristi şi Ciprian meşterind ceva pe la nişte beţe pe acolo: “Ia tu băţul ăsta, îl iau eu p-ăstălalt !”

Şi începem să urcăm spre Curmătura Bâlei, cătinel, încetişor, plămânii mei să-mi spargă pietul de la lipsa de antrenamente cardio în ultimul an. Dar nu-i bai, nu-i mult de urcat.

Totuşi, din Curmătura Bâlei se vede frumos spre căldarea Bâlii şi nu se mai aude forfota de jos de la lac (şi ce bine-mi pare)

Cristi, Mihaela, Mihai, Radu şi Ciprian în Curmătura Bâlei

Continuăm agale spre Turnul Paltinului, filozofând probleme existenţiale ale vieţii cu Ciprian în timp ce mai aruncăm câte un ochi în dreapta jos înspre valea Doamnei.

Valea Doamnei văzută din poteca spre Turnul Paltinului

Turnul Paltinului care străjuieşte semeţ valea Doamnei la ieşirea în creastă

Trecem pe partea sudică a crestei pe unde poteca merge pe o curbă de nivel deasupra căldării Călţunului, apoi pe o potecuţă îngustă asigurată cu cabluri se îndreaptă spre vârful Laiţa.

Trecem de terifiantul pasaj cu cabluri (care recunosc că acum vreo zece ani când l-am parcurs prima oară mi-a dat ceva emoţii), apoi ne angajăm în urcuşul spre vârful Laiţa. Doar până pe Laiţa am de urcat, aşa că am să scap repede. Jos în vale se perindă nişte turme de miei şi se aud câinii cum latră. Un peisaj atât de pastoral = Făgăraşi.

Vedere înapoi spre Turnul Paltinului din urcarea pe vârful Laiţa

Şi pe vârful Laiţa este liber de voie, stat la soare, făcut yoga, mâncat napolitane. Iarăşi mă bucur că băieţii sunt obosiţi după Albota de ieri, altfel Cristi zbârnâia pe aici şi Ciprian ştiu ce-i poate pielea. Dar astăzi toată lumea meditează, Mihai chiar încearcă puţin să şi leviteze cu capul în jos (a se vedea poaza stânga sus).

Muchia Laiţa o vom parcurge în coborâre, având un singur pasaj tehnic denumit de mine “La Lespezi” (adică se traversează pe la partea superioară nişte lespezi înclinate rău care se sfârşesc abia câteva sute de metrii mai jos în căldarea Doamnei). Cum îmi luasem hamul la mine şi eram echipată am zis că nu am chef să mă risc şi i-am explicat lui Ciprian că vreau să mă asigure la această traversare. 20 m, dar dacă alunecam sau nu mă ţinea bulanul, aveam un tobogan de Ice Age până jos la lac, doar că fără gheaţă (iarna probabil are şi destulă gheaţă pentru bazaţi). Toţi ceilalţi au trecut neasiguraţi, eu am fost singura care nu mi-a plăcut prea tare ideea, mai ales că prima porţiune de creastă a trebuit să o iau între picioare că era prea zimţată, îngustă şi efectiv nu aveam cum să merg pe ea.

Pasajul La Lespezi în sensul de coborâre pe muchia Laiţa

Acelaşi pasaj La Lespezi privit în sensul de urcare al muchiei Laiţa, se vede cum venea Ciprian pe el agale la vale

Şi ultima porţiune din pasajul La Lespezi este un hornuleţ îngust pe unde am urcat până sus pe vârful care străjuieşte pe partea cealaltă căldarea Laiţa (în poză Cristi era foarte galant şi îmi dădea mâna drept ajutor, Radu făcea poze).

Vârful Negoiu văzut de pe muchia Laiţa, cu muchia Lăiţel în prim plan şi abia apoi căldarea Laiţa (alea albe trebuie să fie urme de zăpadă).

Coborând pe muchia Lăiţa … prea domol frate, ne-am plictisit, pe urmă am inventat instant un nemarcat pentru reglarea nivelului de adrenalină

Teoretic se coboară muchia Laiţa până în şaua Văroasă, de acolo se coboară la lac în valea Doamnei şi mai departe înapoi în şaua Doamnei. Dar nuuuuuuuuu, vai, cum să facem noi aşa ceva, mai ales că jos e o turmă de oi cu câini şi cioban (şi lui Cristi îi este frică de câini), găsim un horn în gât pe care coborâm pe undeva în vale, apoi facem echilibristică pe nişte bolovani cât casa până traversăm pe un fel de curbă de nivel spre Curmătura Bâlei (traseu propus de Cristi).

În poza din stânga sus este o portiţă prin care am trecut, drăguţă foc, apoi hornul abrupt pe care am coborât până prin primul circ glaciar cred. Oricum totul era abrupt pe acolo şi grohotişul o lua mereu la vale, ce bine că eu aveam cască de cuminte ce sunt şi stăteam şi ultima din deal.

Panta de grohotiş, mai degrabă de bolostârci enorme pe care a trebuit să ne continuăm coborârea până în vale (şi culmea că am dat de un marcaj cu cruce roşie, dar fără alb, ceea ce ne face să credem că ar fi treseul salvamontului de coborâre cumva mai rapid la nevoie).

Parapantist pe valea Doamnei care a trecut foarte aproape de noi, că deja făceam pariuri

Privind îndărăt cam aceasta este muchia de bolovani pe care am coborât în valea Doamnei din muchia Laiţa, mda, drăguţ aşa. Apoi îmi târăsc cu greu picioarele la deal până în şaua Doamnei, că evident că am nimerit prea jos şi tot a trebuit să mai urcăm. Pe mine tocmai mă îndopase Ciprian cu un baton enegizant cică, dar care mie îmi făcuse somn, deci mă mişcam în reluare contrar aşteptărilor.

Şi muchia Piscul Bâlii cu vedere din Curmătura Bâlei (până pe vârful ăla din spate am mers noi, Geamănul Nordic cică îl cheamă). Şocul meu a fost mare încă de la început, căci nu mă aşteptam să înceapă muchia atât de expus şi cu pasaje de căţărare chiar verticale şi, în acelaşi timp, nu mă aşteptam ca Ciprian să aibă pretenţia să le depăşesc la liber. Ei bine, a scos coarda la un pasaj după ce m-am smirocăit eu, dar în rest a stat cu gura pe mine (el de sus, Radu de jos) până m-am contorsionat prin toate hrubele alea cu prize mobile şi am trecut ghici cum … la liber ! Nu mai ţin minte sub nici o formă toate pasajele, ştiu doar că unele mi-au plăcut, altele nu, şi somnul mi-a sărit instant de la primul pasaj expus unde mi s-a cerut să caţăr.

Început de creasta Piscul Bâlii, pe aici era încă mai domol aşa, pe urmă au început lucrurile serioase pentru mine (nu şi pentru Radu, el se distra teribil cu selfi-uri).

Mai urmează şi nişte pasaje de coborâre, nu dificile dacă nu m-am crizat eu, dar am aplicat târâtul pe fund şi a mers bine, că am avut frecare mare pe iarbă şi pe stânci.

Astea suntem noi – caprele colorate Radu şi Iuliana

Şi pe aici pe undeva mi s-a explicat că este un pasaj care nu o să îmi placă, dar cu ajutorul lui Ciprian care m-a ghidat ca de obicei la fiecare pas am trecut până la urma şi, culmea, neasigurată (că asigurarea nici nu avea unde s-o mi-o facă). Era o coborâre cu portiţă sau cu săritură (ruptură de un metru) şi mi s-a explicat ca trebuie să mă pun cu spatele şi să îmi mut picioarele pe partea cealaltă a portiţei cumva, ca la Insanity zice Ciprian ca să mă lămurească (ştiind cât de greu este Insanity mi-am dat seama şi cum era pasajul ăsta şi m-am adaptat). Cert este că am ajuns depăşind pasajul făcând un fel de pluta în aer între stânci, da interesant, un fel de streching la mare înălţime (dar bine, cu Ciprian ţinându-mi spatele în caz că încercam ceva).

Urmează o porţiune domoală de creastă, atât de domoală că până şi băieţii m-au lăsat în urmă ştiind că mă voi descurca fără probleme (în fundal se văd vârfurile Geamănul Sudic, respectiv Geamănul Nordic).

Iar în fundal ajungem sub urcarea pe Geamănul Sudic. La cât de la 70 grade era panta de urcare l-am anunţat pe Ciprian din timp că aici numai asigurată merg, mai ales că era şi lungă rău urcarea (şi iarbă, şi stâncă, şi expunere, … mnah, nu-i de mine). Nici nu am mai fost întrebată dacă m-am râzgândit sau nu, ci am fost direct legată fedeleş şi Ciprian a plecat cap de coardă. Vorba vine a plecat cap, că nu există decât foarte puţine asigurări pe traseu şi a regrupat numai după ţancuri sau la unu-două pitoane existente (şi vechi probabil). Coarda era scurtuţă, de vreo 40 m, aşa că a trebuit să regrupăm des, aş putea spune că am făcut vreo cinci sau şase lungimi de coardă până sus (dacă se pune şi traversarea pe curbă de nivel).

Prima lungime am urcat pe ierburi, hornuri şi ceva stâncă, urmând apoi o lungime de traversare în diagonală spre dreapta pe unde am mers concomitent cumva.

După porţiunea de curbă de nivel urcătoare pe feţe de iarbă, am reintrat în creastă şi a asigurat Ciprian la o stâncă sau parcă era chiar un piton acolo.

A urmat apoi urcarea efectiv pe creastă şi aici sigur a găsit pitoane (că se văd şi în poză vorba aia). Nu a fost un traseu dificil, dar era expus şi, ca să zic aşa era primul meu traseu mai serios anul ăsta, deci cam aveam morcovi bine detot.

Şi în timp ce meşteream eu şi aşteptam să regrupeze Ciprian şi să-mi dea voie să plec am văzut şi eu prima marmotă din viaţa mea. Doar am văzut-o, că în secunda imediat următoare era în vizuină şi nu am apucat nici să zic “psss“.Muchia Piscul Bâlii văzută de undeva din urcarea pe Geamănul Sudic

Şi pe aici pe undeva a fost ultima regrupare. După aceea am ocolit colţul ăla de stâncă pe la stânga, am nimerit un fel de potecuţă cu alt horn şi am ieşit în ultima porţiune de creastă.

Ultima porţiune de muchie până sub vârful Geamănul Sudic.

Porţiunea de creastă între vârful Geamănul Sudic şi cel Nordic am mers concomitent, deşi nu mai era nevoie de coardă, dar dacă Ciprian m-a ţinut legată nu am comentat. M-am supus (printre puţinele dăţi când pot fi supusă).

Pe ultimul vârf din Piscul Bâlii (în sfârşit îmi stă şi mie casca dreaptă pe cap).

Urmează coborârea de pe muchia Piscul Bâlii, mai mergem puţin în lungul muchiei, apoi virăm la dreapta pe la gardurile de avalanşă şi coborâm de acolo dintr-o şeuţă spre căldarea Bâlii.

Coborârea pe la gardurile de avalanşă este foarte abruptă, apoi urmează o mare curbă de nivel şi o mică urcare până la refigiul Salvamont. Eu vroiam să cobor direct în şosea şi să îl aştept acolo pe Radu să mă culeagă cu maşina, dar cum urcarea era minimală, am zis să vin totuşi până la refugiu – unde ne-am ales şi cu pepene de la Mihai şi Mihaela !

Poză de grup la refugiul Salvamont (de la stânga la dreapta): Iuliana, Mihaela, Mihai, apoi în faţă dreapta Ciprian, Radu şi Cristi în spate detot.

Concluzia: este simplă, ca şi celelalte din anul acesta: lipsa antrenamentelor şi a condiţiei fizice mă face să mă bucur mai mult de peisaj şi de coechipieri în pauze lungi şi dese (cheia marilor succese). Rezultatul este că nici de-a dracu nu mă mai antrenez, dacă asta îmi aduce satisfacţie mai mare în ture. Muchia Piscul Bâlii era cândva pe lista mea, dar lista s-a evaporat între timp, pe măsură ce am îndrăznit să sper la visuri mai măreţe, aşa că acum am făcut muchia mai mult de gura lui Ciprian şi a lui Radu şi de dragul de a fi cu ei. Nu aş fi fost uşor de determinat să merg la Bâlea, dar cu asemenea companie se merită tot efortul şi am motivaţie.

Posted in Fagarasi | Leave a comment

Coltii Foarfecii – Muchia Turneanu si Scortaru – 22-23 iunie 2015

In Cozia am facut toate traseele, ei bine, aproape toate traseele posibile spre varf. Cert este ca nu prea ma mai pasioneaza sa fac ceva anume, decat daca este scormoneala secolului. Acuma insa situatia era diferita: imi venea in vizita un iranian (nu, nu unu cu bombe cum crede politia, ci unul care-si mai face si doctoratul in IT in Germania) si omul vroia ceva munte. Necunoscandu-l decat dupa profilul de CS, ma gandesc eu sa nu ma leg prea tare la cap cu el si sa vad daca pot sa il pasez cuiva, ca vorba aia oricum il gazduiesc si poate ca imi ajunge cat sta pe capul meu. Il pasez asadar lui Mihai, care este oricand dornic sa mai urce a 145-a oara sus in Cozia, ii fac prieteni pe FB si gata, vrajeala este in toi.

Ma trezesc ca vine iranianu’ si in loc sa ma enerveze, mi se pare super simpatic, comunicativ si extrem de politicos. Ei bine, poate la faza cu politetea m-a enervat, adica da-o naibii de treaba, mai avea putin si imi punea covor rosu sa nu ma murdaresc pe picioruse cand merg. Covor rosu nu a gasit de vanzare, dar in schimb m-am pricopsit cu un smartphone, in semn de recunostinta ca a avut o vacanta ca-n filme. Si vorba aia, l-am pus sa doarma pe canapea cu pisica, ca alta varianta nu aveam. Si patul meu era ocupat ! Dupa ce m-am trezit cu mega telefonu’ vietii in mana am inceput sa vad lucrurile cu alti ochii si daca tot nu ma enervase, am zis ca ma risc sa merg si eu cu baietii in Cozia si sa-mi mai misc oasele obosite la deal. Dar pun conditie clara: urcam pe sub Coltii Foarfecii si dormim la cabana. Eu alergatura de o zi nu am chef de nici o culoare !

Zis si facut, plec cu persanu cu pletele in vant din Sibiu cu autocarul, ca cu masina il plimbasem destul ca pe print, si in Caciulata ne culege Mihai de la o cafea cu mult lapte (cum beau eu de obicei). Cu greu ma deslipesc de terasa unde, peste gard, se vedea o piscina albastra foc, cu apa clipocind si copii zbenguindu-se. Daca aveam costumul de baie la mine sa mor eu de’ nu-i lasam pe astia doi si ma duceam la plaja ca pensionarii. In schimb, am plecat prin soarele cel mai naprasnic in sus spre cucerirea varfului Cozia.

Mihai cu Ebi la trecerea Oltului (pe pod, nu innot)

Apucam drumul forestier pe valea Pausii si il injur in gandul meu pe Mihai ca avem de bagat 7 km. El a ales traseul pana la manastirea Stanisoara, eu de abia de acolo, asa ca tac si nu comentez, ca eu mi-am primit partea de traseu. Si cum stateam eu asa sa boscorodesc umbra drumului forestier, ma trezesc ca Mihai a si oprit o masina si ma impinge la mijloc pe bancheta din spate. Drumul pana la Stanisoara mi se pare lung ca dracu, daca mergeam pe jos iarasi mai scoteam o culegere de injuraturi, dar cum masina m-a scutit de acest proces, las editia imbogatita pentru data viitoare.

La manastirea Stanisoarea are loc debarcarea, neaparat scrierea a ceva pe internet, ca fara nu se poate, fereasca sfantul, si apoi in sfarsit plecam si noi la drum. Trecem evident si pe la manastire, intr-o incercare disperata de a crestina musulmanul, dar cum nici noi nu le avem cu numaratul pacatelor nu stim sa il atragem in mrejele bisericii.

Manastirea Stanisoara, de la poalele sau din inima Coziei

Mihai si Ebi la un pahar de apa din fantana

Si una din tonele de poza de grup (de la stanga la dreapta): Mihai, Ebi si cu mine

Parasim incinta manastirii si ne indreptam spre Valea Gardului, avand eu amintiri pozitive de la impresia produsa de cascada ominima. Poanta este ca pe masura ce imbatranesc, ma las din ce in ce mai greu de impresionat, asa ca acuma ma uit la cascada si nu vad decat niste apa care-ti curge in cap. Mmm, da, dragutz, dar nah, nimic nou sub soare. Mai frumoasa mi se pare acuma in fotografii decat in realitate. Rau am ajuns !

Cascada Gardului de pe valea omonima

O binemeritata prima pauza, de masa, de somn, de barfa, de internet, fiecare cu ce poate, apoi o luam la deal pe poteca slab conturata care porneste de la cascada in stanga, pe o curba de nivel foarte urcatoare. Inca aveam avant si nu mi se luase de urcusul abrupt. Logic, doar urcasem cu masina pana la manastire. In seuta din muchie intalnim si marcajul camuflat si o luam la dreapta pe muchie in urcare, urmand terifiantul pasaj de catarare.

Pasajul de catarare nu este greu, dar eu mi-am luat cei mai prosti bocanci, cu talpa de guma si flexibilitate maxima, asa ca pe fiecare pietricica simt cum imi fuge tot pamantul de sub picioare. Ca tot nu aveam eu stabilitate maxima, mai vad si un serpisor care se strecoara intr-o gaura, asa ca setul este complet. Plecam la vanatoare de vipere, spre disperarea lui Ebi care s-a inverzit tot la vederea sarpelui. El saracu’ nu stia cat de mare este o vipera in comparatie cu rama pe care tocmai o vazuse.

Dar nu-i bai, il bagam pe Ebi la inaintare, ca tot nu stie traseul si are rucsac greu in spate. Macar sa isi aminteasca cat s-a chinuit pe pasajele astea. Saracul este stresat de serpi si nu prea ii prieste deloc, dar nah, ce sa-i faci, a vrut omul pe munte in Romania, l-am adus.

Pe la mijlocul pasajului de catarare dam de o brana de unde se vede in zare Muchia Fruntea Oii (alta banananeala pe care am facut-o cu Mihai). Brana este expusa si cu bocancii mei instabili nu simt decat cum imi fuge pamantul de sub picioare. Nu ma simt bine sa stau prin zona, asa ca o dau la deal, verificand fiecare pietricica si gaurica de sarpe sa nu care cumva sa scoata careva capul cand trece printul persan pe acolo.

Dupa pasajul de catarare iesim la liman, respectiv la iarba mare si verificam in draci cu betele prin jur sa alungam viperele. Nu s-a aratat niciunda, dar cine stie, poate le placea carnita de import. Urmeaza bucata de traseu exclusiv prin padure, unde eu nu mai imi amintesc mare lucru, decat ca intersectam o vale in lungul careia mergem o vreme (cred ca tot a Gardului este, dar dupa cascada), apoi tot incepem sa urcam abrupt pe stanga si eu ma tot astept sa ajung in seuta Doctorului. Dar nuuuuuuuuuuuuu, nu e asa cum zice memoria mea cu una cu doua, ai de bagat frate, si pe cat de energica eram la inceput si urcam fuga fuga, pe atat de pleostita am ajuns sus in sa, dupa n-spe mii de pante abrupte.

Vedere din seuta Doctorului spre Scocul Ursului, respectiv Amfiteatru si vf. Ciuha Mica

Poza de grup in seuta Doctorului (de la stanga la dreapta): Mihai, Ebi si Iuliana

In seuta Doctorului facem o pauza cred ca de vreo ora, nu de alta, dar atata imi dorisem sa ajung aici dupa tot urcusul ala idiot prin padure, ca aici a trebuit sa stau frate ca sa ma bucur de victorie. Mancam, facem siesta, ne gandim sa ii zicem totusi lui Ebi si de capuse, apoi cu un oaresce elan o luam din nou la deal.

Trecerea prin portita de piatra putin mai sus de Seuta Doctorului

Poza de grup in “sufragerie” (de la stanga la dreapta): Ebi, Iuliana si Mihai (pardon, maimuta din copac)

Apoi incepem un urcus lent, care va dura cat ne-a luat de la manastire pana in sa. Nu ca ar fi fost greu, dar nu ne grabim nicaieri, plus ca semnalul de internet este bun si rapid, asa ca nu se poate sa nu navigheze baietii putin pe net, ca d-aia au venit pe munte. Eu ma incapatanez sa nu imi deschid telefonul, nu vin pe munte ca sa ma streseze sau sa ii stresez eu pe altii, asa ca eu ma bucur de peisaj, timp in care altii se bucura de net. Ah, apropos, si eu ma bucur acum de net ca sa postez jurnalul asta. Dar nu-s pe munte !

Vedere spre Coltii Foarfecii si Seuta Doctorului din drumul spre cabana Cozia

Valea Gardului, unde am vazut jos si cateva capre negre (printre putinele vazute de mine in Cozia de cand vin de 10 ani … ca sa vezi de ce trebuia sa revin acuma cu persanul)

Incet incet ne indreptam spre stana din Foarfeca, deosebit de pitoreasca, dar care pare dezafectata. Cum mie imi plac mult stanele (in poze, nu sa dorm la ele), aici vom mai face o pauza de investigat arhitectura vernaculara mioritica.

Ebi si Mihai in drum spre stana din Foarfeca

Poza de grup la stana din Foarfeca (de la stanga la dreapta): Mihai, Iuliana si Ebi

De la stana urmeaza o urcare cel putin la fel de abrupta cu cea pana in seuta Doctorului, dar stiind ca sus ma asteapta cabana si plaja binemeritata, ma mobilizez si ne miscam cu cat mai mult talent la deal. Nu prea avem noi succes, dar merge asa pentru final.

Vedere spre stana din Foarfeca din drumul spre cabana Cozia

Cu flacaii la cabana Cozia, altitudine circa 1620 m

Seara nu este greu de ghicit cum ne-o petrecem: pe internet ! Din cand in cand mai zice unul din baieti cate ceva, dar lipsit de coerenta si consistenta, asa ca eu imi vad de meditatiile mele si ei de google, chat si instagram. Am incercat si eu sa socializez cu ei, tot pe internet evident (nu live doamne fereste), dar noul meu smartphone de destept ce era nu a vrut nici in ruptul capului sa imi faca conexiune la net, asa ca am fost fortata de imprejurari sa nu intru pe net. Si ce bine si liniste a fost !

Am mancat la cabana ompleta cu cartofi prajiti “al dente” (cum zice Mihai), de’ mie imi era foame dupa aceea, iar camera desi eram in miezul verii avea sub 10 grade, de’ a trebuit sa ma bag in sacul de dormit. Noroc ca imi cunosc confortul termic si eram pregatita, dar astilalti doi au facut pe eschimosii sau pe pinguinii (dupa alegere).

Poza de grup din nou la cabana Cozia (de la stanga la dreapta): Ebi, Iuliana si Mihai

Coborarea de a doua zi o vom face pe muchia Turneanu, pe la refugiul la care a lucrat Mihai. Deocamdata insa ne luam la revedere de la baiatul biolog care culege tot felul de flori si frunze in tot felul de pungute, si o luam pe potecuta de creasta ca sa vedem valea Oltului in toate directiile.

Incantare maxima si inspre muntii Fagarasi in zare si inspre Calimanestii de jos din cealalta zare, dar cert este ca avem ceva de mers si astazi, chiar daca numai la vale.

Vedere spre Valea Oltului si muntii Fagarasi din zare, ah si spre o capra neagra care nu se vede in poza (evident)

Lasam in spate varful Cozia si coboram deocamdata pe poteca nemarcata care duce spre refugiul din muchia Turneanu. Trei catei de la cabana s-au aciuiat dupa noi si ii vom avea companioni pana jos la manastirea Turnu (devotati rau cateii astia !).

Coboram pe muchia Turneanu spre noul refugiu facut undeva in drumul turistic, cateii-s dupa noi, asa ca tot regimentul este complet.

In apropiere de refugiu facem insa greseala sa deviem de la drumul turistic si dam de fragi printre cimbrisorul inflorit. Este clar ce am facut pentru urmatoarea jumatate de ora, fiecare isi alege o tufa cu fragi si acolo ramanem impotmoliti pana ne saturam de atata bine, Culmea, se poate si asta, ca sa vezi !

Fragi, cimbrisor, dulce, acrisor, o nebunie !

Noul refugiu din muchia Turneanu

Alta poza de grup la refugiul Turneanu (de la stanga la dreapta): Mihai, Ebi si eu

Si memoriile asternute in persana de catre Ebi in jurnalul de bord al refugiului (stiu doar ca pe acolo pe undeva ne-a spus ca sunt si numele noastre, in rest nu stiu ce a scris)

Mai coboram pe muchia Turneanu pana la casuta de unde se face bifurcatia spre muchia Scortaru. Alta coborarea abrupta, cateii dupa noi, alte adaposturi de care eu nu imi aminteam si chiar si un izvor.

Coboram abrupt pe pantele Coziei pana ce iesim in autostrada de Stanisoara, drum pe care va alerga Mihai la semimaraton, dar asta este doar incalzirea pentru el.

Cu Mihai si Ebi in punctul denumit La Troita – bifurcatia Stanisoara – Turnu – Caciulata

In coborare spre manastirea Turnu mai depasim nu stiu cate troite, troitele, adaposturi si refugiute, pe care eu evident nu mi le aminteam. Dar nah, trebuia sa revin pe aici ca sa le remarc si eu macar dupa 10 ani de venit in Cozia.

Ajungem si la manastirea Turnu, pe o arsita sora cu explozia solara. Luam apa de la izvorul plin de bani din curtea manastirii, acum avem apa cu bani si plecam mai departe spre Caciulata cu toti cateii dupa noi.

Curtea manastirii Turnu, cu biserica mica in prim plan (adica cea veche)

De la manastirea Turnu pana la Caciulata nu vrea sa ne ia nimeni cu masina, asa ca mergem pe jos. Cu ocazia asta eu imi pierd cainele, ca fiecare dintre noi avea alocat un caine. Asta al meu ma asteptase pana avusesem eu treaba, asa ca mi-am dat seama ca m-a ales pe mine. Ebi tot cocheta cu o catelusa, iar Mihai a ramas cu al treilea caine prin eliminare. Cainele meu era foarte obosit si deshidratat si se tot aseza sa se odihneasca si nu am reusit sa il mai conving sa vina cu noi, dar catelusa lui Ebi a iesit invingatoare, drept pentru care si-a primit un iaurt ca rasplata.

Ebi hranindu-si catelusa in Caciulata

Despartirea a fost dureroasa. De catelusa, evident, ca Ebi s-a dus cu un ia-ma nene pana la Bucuresti, iar eu am prins un microbuz spre Sibiu. Mihai era oricum la el acasa. Inainte sa o apuce fiecare pe drumul lui, ne-am plantat la o terasa restaurant in Caciulata si ne-am pus bine burtile la cale. Pentru unii a fost cel mai furmos concediu, altii au revenit doar acasa. Pentru mine a fost ceva nou oarecum: desi muntele il stiam foarte bine, ritmul lejer de mers, lipsa de graba, vremea perfecta, admirarea peisajelor si multe altele m-au facut sa vad muntele cu alti ochi. Motiv pentru care am vazut si caprele negre (oare de ce nu le vazusem pana acuma ?!).

Concluzia: mersul solo pe munte mi-a priit (nu in tura asta, evident, in cele precedente si in urmatoarele) ! Am invatat sa nu mai imi pese ca altii alearga si vor ei sa stabileasca performante (ceea ce faceam si eu inainte de multe ori). Mergand solo nu am mai avut ce si cui sa demonstrez nimic. Trebuia doar sa imi demonstrez mie ca ma aduc intreaga inapoi acasa. Asa ca acum, cand am revenit in tura insotita, am mers in ritmul meu fara sa mai fiu stresata ca ma asteapta x sau y. Si ce bine, ca am vazut si capre negre !

Posted in Cozia | Leave a comment

In cautarea unei stane in Cindrel – 7 iunie 2015

Aveam eu niste ganduri marete, pe care nu mi le-am realizat inca: sa gasesc o stana usor accesibila in Cindrel unde sa-mi pot duce oaspetii/musafirii/turistii in caz ca ii mananca in palma de o experienta 100 % autentica – adica oi, caini, urcat pe jos (dar nu mult), bulz, balmos, jintita etc (si familia de cuvinte din acest vocabular poate sa-si continue dezvoltarea). Si stiam eu ca in culmea care duce de la Apa Cumpanita in varful Magura Cisnadiei era o stana unde mereu poposeam si luam apa de la cioban. Acolo vroiam sa ajung, dar cum atunci cand iti pui in cap ceva, ceva-ul ala iti iese in intampinare, am reusit ca in Raul Sadului (mai precis in Ciupari) sa opresc masina si sa intreb fix pe un proprietar de stana unde trebuie sa ajung la o alta stana. La stana aia nu am mai ajuns, ci dupa socotelile mele am ajuns la una mai apropiata, care speram eu sa necesite un urcus mai domestic, odihnitor si eventual orizontal ! :))

Cert este ca eu vroiam sa urc pe undeva de prin Rau Sadului prin Dealul Runcului sus in creasta la Dosu Secuiului si sa ma intorc apoi pe culme spre Magura Cisnadiei si sa cobor habar n-am pe unde. Dar evident, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, la propriu, si dupa ce imi rasare in mijlocul drumului proprietarul de stana imi schimb planurile pe loc. Femeie hotarata ce sunt eu, manca-m-ar mama pe mine ! Nea cutare ma pune sa il urmaresc cu masina, el fiind pe bicicleta, si la intersectia cu valea Ciupari coteste la dreapta pe un forestier care avea si marcaj ! Marcaj ?! Da’ io p-asta de ce nu il vazusem pana acuma ?! Logic ca nu il vazusem, pentru ca nu ma uitasem pe harta pana acum mai in detaliu ! Troneaza mare cat China un marcaj care urca din Ciupari undeva sus in culme ! Dar nu mi se recomanda sa urc pe marcaj, si pe o poteca nemarcata de oi ! Nah, bine ca am ajuns sa fac nemarcate de oi acuma, dar bune si astea atata timp cat imi mentin creierul viu si evident ca doamne fereste cum sa folosesc eu gps-ul ! Pe care gps oricum nu il am decat la mansarda, deci este simplu de accesat, imi trebuie doar harta, nici macar busola !

Nu stiu daca reusesc sa imi amintesc traseul pe care am urcat, pentru ca este o incarligatura veritabila de poteci, potecute si poticele, nu am reusit sa tin minte a cata la stanga si a cata la dreapta trebuie sa o iau, asa ca m-am bazat ca de obicei pe instinct. Si a functionat bine, din nou enervant de bine instinctul asta al meu incotro trebuie sa urc !

Las masina la capatul drumului asfaltat, acolo unde drumul forestier merge la stanga in lungul vaii Ciupari, iar marcajul urca la dreapta putin pe valea Mica spre piciorul Golcin. Bifurcatia este usor de recunoscut: are o droaie de troite si o mare intersectie de drumuri, desi drumul principal este cel de pe valea Ciupari din stanga. Eu continui putin pe drumul din stanga in lungul vaii Ciupari, apoi fac prima la dreapta pe o potecuta clar conturata care urca in serpentine abrupte si dese in sus (aparent spre culme, practic doar in sus deocamdata).

Vedere din urcarea spre Secaturi inspre valea Ciupariului

Apoi urmeaza o serie de incrucisari de poteci si potecute, imi rasuna in minte doar ce mi-a zis nenea cu “mai intai o iei la stanga, apoi o iei la dreapta“, dar eu nu stiu unde trebuie sa se intample chestia asta. La prima intersectie o iau cumintica la stanga, apoi descopar ca stanga era doar o varianta a lui dreapta si ca stanga si dreapta de fapt se intalneau 20 m mai sus. Bun, deci nu aici era marea bifurcatie. Mai merg ce mai merg, pana ce dau intr-un fel de inseuare unde o poteca o ia in stanga pe versatul stang, alta in dreapta pe versantul drept. Ma gandesc ca aici trebuie sa fie intersectia si ca nu au cum sa se intalneasca mai sus cele doua poteci dat fiind relieful si conformatia zonei.

Poteca unde o iau in stanga pe o curba de nivel prin padure

Padurea este de ceva pin, poteca merge pe curba de nivel si atmosfera este pur mediteraneana. Aici, in mijlocul muntilor Cindrel ? Credeam ca numai in Cozia se intampla teoretic asa ceva, sau in zona muntilor Cernei-Mehedinti, dar uite ca si aici la poalele Cindrelului ceva te duce cu gandul la Grecia si nu la transhumanta. Dar vine ea si transhumanta pe bat acuma, cu oi, vaci, caini si izvorase de apa limpede si cristalina.

Merg pe potecuta inainte si la un moment dat mai apare o mica bifurcatie si aud niste oi. Inarmata cu aparatul de ultrasunete pentru caini, ma decid sa merg pe varianta din stanga care se dovedeste sa coboare usor spre o stana aflata asa mai la poalele muntilor, si nu in varf. Hmmm, dragutza stana, este mai accesibila decat cele din varf, dar nu are asa o panorama frumoasa si nu ma latra nici un caine, nu prea pare sa fie cineva pe acasa, decat niste oi care pasc rebegite. Da, deci neinteresant, daca nu am avut deloc adrenalina nu este atractiv pentru turisti, trebuie sa fie ceva sa iti tresalte inima cand ajungi acolo, impact, emotii puternice, surpriza, intriga ! Aici totul este pasnic si frumos si transhumanta isi vede mai departe de viata ei ! … si oile de-a lor !

Locatia pentru prima stana aflata mai la poalele muntelui

De la stana sau tentativa de stana respectiva, este clar ca trebuie sa o iau in dreapta sus pentru a iesi in orice se poate numi culme, probabil aici se referea si nenea din sat sa fac la dreapta. Urc insa abrupt, groaznic de abrupt si ma tot uit stresata la ceas ca nenea mi-a zis ca eu subtirica cum sunt pot ajunge la stana lui intr-o ora, ori eu ma tarasc asudand de toate transpiratiile pe aici prin padure. Oricum, urc, urc mult, este frumos, dar este foarte cald, nu am decat juma’ de litru de apa la mine (no comment) si stana lui nenea din sat este inca departe. Iar urcarea este in gat, hmmm, mda, nu prea este o plimbare turistica pe aici, trebe’ sa reconfigurez conceptul, dar pana una alta sa ma bucur de iesire si sa aprofundez zona.

Urcarea in gat pe muchia Secaturilor inspre stanele si colibele de sus din culme

Urc abrupt pe culme, se mai domoleste culmea si trebuie sa intru pe o portita mai departe pe poteca de pe culme, apoi vad tone de vaci agatate artistic in peisaj. Deci daca mi-ar spune cineva sa imi imaginez un pom de craciun cu vaci, cam asa l-as vedea ! Un nene de la coliba cu vaci se uita la mine, dar pana sa ma misc eu in sus la deal (dupa sesiunea foto cu vacile), nenea pleaca spre izvor si nu ne mai sincronizam. Deci atentie, incepe seria de vaci !

Ma hranesc efectiv din sesiunea foto a vacilor ! La inceput sunt cuminti, dar pe masura ce ma apropii de ele, se ridica in picioare si se tireaza din calea obiectivului meu. Este si un magar prin zona, zace pe iarba de’ zici ca-i mort, dar se incadreaza bine printre vaci, ce sa zic.

Continui in sus pe culme si urc abrupt. Curg toate apele pe mine si incep sa scrutez orizonturile cu privirea ca sa intuiesc un loc de izvor, apa, ceva lichid frate, ca apa mea e cam pe duca ! Ceva pe acolo pe un fel de fir de vale straluceste, parca deja si aud clipocitul apei, dar nu am chef sa cobor la vale. Astept sa ajung la stana si ma bazez pe faptul ca acolo in zona sigur trebuie sa fie un izvor, ceva o balta ! Si balta la propriu a fost singura mea sursa de apa !

Trec de niste colibe si continui in sus pe culme, la fel de abrupt si benoclandu-ma disperata la ceas cand vad cat pot sa fac pana la stana. Dar bine, am avut sesiune foto la vaci !

Las in urma ultimele colibe de pe culme si de acum inainte va trebui sa ma orientez spre dreapta in sensul de urcare pentru a ajunge la stana mult ravnita, cautata si gasita.

Zona pitoreasca dintre Sacaturi si Golcin: cum era aia cu o gura de rai, pe-un picior de plai, pe bune, exact asa si este !

Si dupa ce trec un picior de plai si o gura de rai, ajung si la stana cautata, usor recognoscibila dupa masa mare care troneaza in fata, intr-un fel de gradina. Ma duc hotarata sa fac poze la stana si aud o respiratie ! Vaci nu-s, oi nu-s, mai, da cineva respira aici in ceafa mea ?! Din greseala ma uit mai bine sub masa, dulaul stanei dormea linistit, nici nu ma simtise (silentioasa mai sunt !), drept pentru care imi permit sa vorbesc cu el ca sa se trezeasca la realitate si eu sa nu fiu luat aprin surprindere de comportamentul lui. Incepe si ma latre de’mi pleznesc timpanele, dar nu este garesiv, este chiar simpatic dar latra tare rau detot, isi face bine jobul.

]

In pozele de sus si cea de jos, stana de pe Sacaturi – cu al sau paznic canin la datorie

In afara de caine nu mai este nimeni la stana, iar oile nu se vad prin zona, asa ca o dau mai departe in sus, cu gand sa ajung si eu la un moment dat in culmea ce duce la refugiul Rosengarten si apoi spre Magura Cisnadiei. Nu, doamne fereste, nu cu gand sa ajung pana acolo (ca aveam masina jos in vale), ci doar ca punct de orientare in spatiu.

Iar cand ajung in culme, asa o lene si o foame imi este, ca ma pun la umbra unui copac (singurul copac de altfel), de unde nu ma mai misc 2 h de bine ce este. Nu-mi mai amintesc cum era cu amintirile lui Creanga din copilarie, dar daca as fi avut si eu o asemenea copilarie asa ar fi fost. Dar eu nu am avut asa ca mai pot sa imi permit sa copilaresc acuma, nu este nimic rau in asta.

Vedere spre culmea care duce spre Apa Cumpanita

Si picninc-ul meu mioritic intr-un peisaj corespunzator

Urmeaza picoteca, leneveala, meditatie, contemplatie, visuri, planuri, motivatii ! Cand soarele incepe sa dea semne ca se intra in ultima parte a zilei ma hotarasc si eu sa plec la vale, dar nu pe unde am venit, ci pe Golcin pe unde imi spusese nenea.

Vedere spre Magura Cisnadiei (ultima mogaldeata de deal din fundal)

Din punctul in care am iesit in culme, mai merg cateva sute de metrii spre Magura Cisnadiei, apoi la un mare stalp de tensiune apare si marcajul care pleca de jos de unde lasasem masina pe valea Ciupari. Ahaaa, deci aici ajungea marcajul, deci am asigurata coborarea, iarasi nu ma pierd, se coboara simplu si frumos pe piciorul Golcinului.

Punctul in care iese in culmea traseul de pe piciorul Golcinului (fix la stalpul de inalta tensiune iese)

Vegetatie foarte variata pe piciorul Golcinului

Si ca sa se incheie ziua simetric, inca o sesiune foto la vaci, de data aceasta axata pe tematica: vitelusul care suge de la mama !

Terminat sesiune foto, speriat toti viteii din zona cu aparatul meu de facut instantanee, continuat coborarea spre vale pe acelasi picior al Golcinului. In scurt timp se intra in padure, o padure cu un climat la fel de mediteranean, este foarte cald afara, mi se termina apa culeasa din prelingerea unui mini-izvoras pe niste pietre, asa ca nu-mi doresc decat sa ies mai repede in vale la apa.

Coborarea pe piciorul Golcinului spre valea Ciupari (in fundal se vede valea Sadului)

Padure cu caracter mediteranean (nu tehnic, doar in imaginatia mea)

Bifurcatia piciorul Golcinului in valea Ciupari (unde am lasat masina la troita)

Ajung la masina in valea Ciupari si ma pregatesc sa gasesc prin sat casa lui nenea cu stana, ca i-am promis ca ii fac o vizita sa vad unde sta si cand mai urca la stana. Nenea plecase la servici, ca deh eu m-am tot lalait pe sus la umbra copacului, dar nevasta-sa ma invita in casa si stam si povestim. Pana una alta aflu ca branza o face ea aici, ca dupa ce sunt mulse oile seara si eventual dimineata, coboara fii-su cu magarii de la stana si ii aduce repede acasa laptele, iar ea practic in fiecare dimineata trebuie sa faca branza (asta este jobul ei). Perfect, vazut branza unde si cum o face, bagat la cap, dar imposibil de reprodus toate acele cuvinte care definesc intregul proces !

Dar procesul arata bine in poza: atarnarea branzei lasate la facut !

Concluzia: haideti la branza acuma !

Posted in Cindrel | Leave a comment

Voluntar la Maraton Apuseni – mai 2015

A merge la Maraton Apuseni sa ajut clubul la organizare este deja o traditie atat pentru mine, cat si pentru restul colegilor de club. Desi mie nu imi plac masele mari de oameni, trebuie sa recunosc ca ma simt emotionata cand trec prin punctul de control cateva sute de oameni care se misca hotarati, motivati si perseverent in acelasi scop: acela de a alerga maratonul (si de a-l finaliza … banuiesc eu non-alergatoarea). Nu sunt maratonista, nici semi-maratonista, m-am gandit eu de cateva ori sa ma apuc de chestia asta mai mult ca sa vad cat pot sa duc, dar cum nu imi place sa alerg intampin de fiecare data o mare problema la capitolul antrenamente. Ok, sunt p-afarista, recunosc si accept asta, dar nu inseamna ca nu pot sa intru si eu acolo in sistemul organizarii, sa rezonez cu toata masa de oameni (care daca are inertie te prinde si pe tine) si sa ma bucur cand ii vad pe altii ca fac ceea ce le place si se simt impliniti.

Noi voluntarii am planificat totul, astfel incat vineri seara sa fim deja la posturile noastre, sau cel putin in punctele de alimentare unde sa primim produsele, iar dimineata cine avea de mers pana la punctul de control sa aiba timp sa o faca. Eu sunt culeasa din Turda de catre Cristi, pentru ca anul acesta mi-am dorit foarte mult sa ajung la punctele din zona satului Sagagea. Fusesem acum un an trecator pe acolo vreo 5 minute si atat de tare imi placuse, incat deja aveam planul facut: “la anul la Maraton Apuseni vin sa fiu voluntar undeva la Sagagea ca vreau sa vad mai bine peisajul.” Zis si facut, dupa un popas pe la niste cunoscuti de-ai lui Cristi prin satele Apusenilor, vineri seara ne plantam corturile la Sagagea, undeva pe valea Marginita, un pic inainte de bifurcatia spre Dealul Rafailestilor. Cu alte cuvinte, cum intri in Sagagea, in centru virezi pe valea din dreapta, apoi mai mergi cateva sute de metri si pe stanga este tabara de corturi din PA2. Suna foarte tehnic, popos si organizatoric, dar in realitate tabara noastra arata asa:

Seara bagam la ghizdan orice cu multa ceapa si niste tuica, dupa care nici nu trecusera bine de orele 10 seara ca deja eram morti in corturi toti. Nu de la tuica, morti asa la figurat, nici macar de oboseala, … cert este ca era totusi cam racorel si era mai bine in sacul de puf. Cert este ca noaptea cand a venit Mihnea cu duba sa aduca proviziile pentru a doua zi pentru concurenti, fiecare ne rugam sa iasa altul din cort sa preia alimentele, ca sa nu trebuiasca sa iesim noi. Nu stiu cine a iesit pana la urma, eu aveam cortul mai departe si doar ce m-am chiorat prin fermoar si am vazut ca era miscare, semn ca se sacrificase altcineva sa iasa din cort in miez de noapte la datorie.

Sambata dimineata abia ce avem timp sa facem de-o cafea si sa aranjam alimentele pe masa, ca eu si Florin trebuie sa plecam 200 m mai sus pe valea Marginita spre punctul nostru de lucru. Asta inseamna ca noi stam acolo unde traseul de maraton paraseste valea Marginita, virand in dreapta sus spre Dealul Rafailestilor. Eu nu cunosteam deloc zona, dar eram foarte nerabdatoare sa fac si eu dupa aceea traseul si sa vad frumusetile Apusenilor.

Dar pana una alta socializam cu localnicii, care mai de care: unul cu pusca si calu’, altul cu caruta (poate isi face de vreo spaga si cara pe vreunu’ la maraton in sus la deal … glumesc), altii se duc in sus la lucru la coasa si au un bax de bere in dotare, care mai de care !

Asteptam mult si bine, socializam la propriu cu toti localnicii, nici tipenie de alergator ! Asa ca ne punem pe pozat diverse chestii, sa mai treaca vremea, povestim, impartasim impresii, dar nici un alergator bai frate ! Desi ni se spusese sa fim la nush ce ora ca primii maratonisti vin tare ! Mda, vezi sa nu, am stat de mai bine de o ora pana a aparut ceva miscare la orizont ! Si miscarea era creata de altfel de subiecti de fapt … !

Dovada de social networking cu locanicii din Sagagea, si nu numai …

Primii concurenti care ne trec pragul sunt niste vaci, pe care le incurajam sa treaca pe pod, dar nu avem nici o sansa ! 😛

Poduletul peste apa: am facut calcule sa vedem daca tine la 200 de alergatori sau nu ?

Si in sfarsit la un moment dat apar alergatorii ! Primii mai rasfirati, apoi tot puhoiul ! La inceput sunt foarte emotionata cand ii vad pe primii cum trateaza foarte serios si responsabil concursul. Dar ce stiu eu, eu nu am alergat la maratoane ?! Apoi vine si grosul, unii mai in joaca, altii mai in serios, incerc sa fluier pana imi sparg plamanii, incerc sa ii incurajez tot pana imi sparg plamanii, ba mai si ragusesc pe deasupra, asa ca pana la sfarsit, nu stiu cat au obosit alergatorii, dar mie mi-era foame si nu mai vroiam altceva. Nu am avut probleme in punctul nostru de la bifurcatie, ah, ba da, l-am asteptat pe Serghei de’ am innebunit sa inchida maratonul si sa putem si noi pleca ! Serghei draga, nicicand nu m-am bucurat mai tare ca te-am vazut !

Apoi, in drum spre punctul de alimentare, fac un ocol de vreo ora prin sat, ca sa aprofundez si eu zona. Sunt uimita cat de mare este satul, desi nu pare, dar se ramifica pe tot felul de strazi, stradute si ulicioare si zau pe bune daca am reusit sa il vad pe tot. Este un fel de mic Manhattan al Apusenilor ! Pe fiecare vale care mergea in sus pe munte, o ulita isi planta discret casele in lungul drumul, risipindu-se rand pe rand apoi in sus pe dealuri si culmi.

Satul Sagagea vazut de pe dealuri, cu ale sale casute pitoresti

Ma tot imbarlig pe ulite, sau nici macar ulite, ci un fel de hatase pe care se scurge alene si domol cate un firisor de apa, asa ca de bine de rau s-a format un fel de poteca si a mai aparut o casuta prin zona. Tot pierzandu-ma pe drumulete ajung si la cimitir, care se intinde intr-un mod cat se poate de simplu si natural pe un deal, cu privire spre vale. Cred ca spunea prin biblie ceva pe undeva de un loc cu iarba verde … apai daca or fi vazut apostolii Sagagea, cred ca erau deja fericiti in rai !

Apoi incerc sa gasesc asa-zisa ulita principala a satului, desi e drept ca nu prea-mi iese, pentru ca nu prea am repere dupa care sa ma ghidez. Dar la un moment dat descopar scoala si ma gandesc ca asta ar trebui sa fie destul de centrala si urmand ulita respectiva nimeresc si bisericile – ortodoxa si greco-catolica parca, apoi drumul de caruta pe deal prin iarba care duce la intersectia din vale, unde este si magazinul din sat. Deci, luand in considerare aceste repere, eu cred ca am parcurs drumurile cele mai principale din sat si am ajuns si in centrul satului.

Bisericile din satul Sagagea: biserica ortodoxa (fundal stanga) si greco catolica (prin plan dreapta)

Drumul de caruta care coboara de la biserici direct la intersectia din sat

Scurt, dar cuprinzator pelerinajul meu prin satul Sagagea, ma intorc repejor in tabara de baza, unde o tanti din sat ne-a adus niste placinte. Mamaaaaaaaaaaaaa ! Deliciu, hranesc si cateii, strang cortul si il las in masina la Cristi, apoi peste deal la Baisoara ca mai este juma’ de zi si am ganduri mari. Ne strangem vreo inca 3 voluntari care vom merge pe jos la Baisoara, asa ca nu sunt singura cu aceste ganduri revolutionare de mini-maraton. Plecam pe valea Marginita si la punctul in care am fost eu in post viram in dreapta sus spre culmile dealurilor.

Vremea este foarte buna si traseul mi se pare deosebit de frumos. Drumul pe care ne aflam intalneste la scurt timp o padurice de brazi vanjosi, oferind o priveliste de milioane spre satul Sagagea si spre valea Marginita. Apoi pe nesimtite ajungem si la baza Dealului Rafailestilor, in fata maretiei caruia eu ma intreb cu bucurie, dar si cu nedumerire pe unde oare este traseul !? Aveam o harta, dar era mai interesant sa explorez. Imi doream sa am ocazia sa ma plimb pe tot acest deal superb, dar cum nu stiam pe unde merge traseul, nu eram sigura ca parcurge tot ce este mai frumos aici. Dar da, o face, este cel mai superb traseu pe care mi l-as fi putut imagina pe aici ! Traseul este perfect si parcurge in serpentine tot ce este mai frumos si pitoresc din Dealul Rafailestilor, trecand pe la niste casute minunate profilate pe culmea dealurilor, oferind panorame de exceptie spre satul Sagagea si imprejurimi, salvand alergatorii de sete prin cele 2 izvoare naturale care sunt pe drumul serpuitor, ce sa mai, o frumusete ! Mai ca imi vine sa ma apuc de alergat !

Poteca asta s-a facut mai mult de la alergatori, ca altfel nu se vedea asa de bine

Casute presarate in urcarea pe dealul Rafailestilor

Cruce undeva in varf de deal, cu vedere spre bifurcatia de la Bocsesti in fundal

Printre splendorile din dealul Rafailestilor, fara cuvinte …

Si undeva si izvorul din deal, cu apa foarte buna …

In zona izvorului s-a format o mlastina conntinua, de’ abia se poate trece

Traseul mai continua apoi pe o curba de nivel in partea superioara a Dealului Rafailestilor, apoi coteste usor la stanga spre o padurice, lasand in urma panoramele spre valea Sagagea.

Mai departe drumul prin padure merge incet incet spre punctul de alimentare de La Rascruce, serpuind printre copaci mai pitici pe o portiune, apoi o padure serioasa si un izvor pe marginea drumului la Fantana Popii. Tot traseul este presarat de izvorase zglobii si cristaline, care pe mine ma incanta din cale afara, sunt atat de simple si autentice, de imi vine sa le beau toata apa !

Cum mie nu prea imi place sa merg prin padure, de cum se termina panoramele si Dealul Rafailestilor tot am impresia ca trebuie sa ajungem la urmatorul punct de alimentare, desi nu trecuse foarte mult de la ultimul astfel de popas. Pe de alta parte, pe undeva pe aici pe parcurs ar mai fi fost si un punct de control si unul de hidratare, dar acum erau incheiate si lumea plecase din posturi, motiv pentru care mie mi se parea distanta mare intre puncte.

Ajungem insa si La Rascruce, unde domnul Dinu incurajeaza ca de obicei concurentii. Anul trecut am fost in acest punct de alimentare, dar acum a trebuit sa refuz invitatia si am preferat ceva nou de explorat si pentru mine daca tot am facut atata drum pana aici. Stam putin de vorba cu lumea si o taiem mai departe. Eu nu sunt prea bucuroasa, caci am niste bocanci vechi care ma cam bat si au talpa cam rigida, dar nu ma gandisem inainte sas plec de acasa exact ce vreau sa fac si acum plateam pentru lipsa mea de organizare … eu aia care de obicei sunt organizarea intruchipata !

Punctul de La Rascruce lasat in urma noastra in drum spre Baisoara

Continuam traseul spre punctul denumit Stiolne, depasindu-ne cativa alergatori, noi aclamandu-i, eu injurand bocancii care ma bat, apoi norii negrii care se strang deasupra capului nostru. Anul trecut tot in zona de la Stiolne – Zapodie am prins nori si nu am beneficiat de lumina pentru poze colorate in aceasta zona minunata. Anul acesta speram sa am noroc, dar se pare ca nici de data acesta nu imi surade astrul ceresc, ei lasa, poate la anul sa prind si eu soare pe la Zapodie. Maratoane sa tot fie !

Coborarea drumului spre Stiolne (inca era soare)

Casuta din zona Stiolne, important este ca are marcajul pe ea !

De la Stiolne nu mai mergem pe traseul clasic de maraton care ocoleste prin zona Zapodie – Dealul Boinic, ci taiem drept o zona semi-mlastinoasa spre punctul denumit Crucea Crencii. Echilibristica pe smocurile de iarba pentru depasirea zonei mlastinoase este esentiala, asa ca fiecare isi croieste drum pe unde este mai usor si pe unde ii permite propria greutate sa nu se afunde foarte mult. eu pentru completare am si betele telescopice, asa ca sunt avantajata !

Traversam spre Crucea Crencii, unde o vaca mare ne intampina la o casuta, iar din departare se mai aud fluieraturile care incurajeaza ultimii maratonisti. Eu deja am obosit (bine, e drept ca si de la bocancii inadecvati), dar nu pot decat sa ii admir pe toti cei care au alergat si au avut atata ambitie sa faca acest maraton ! Poate intr-o zi oi alerga si eu, dar inca nu, am alte prioritati !

Dupa Crucea Crencii decidem sa nu urcam drept si abrupt spre Baisoara dupa ce traversam valea Vadului, ci preferam sa trecem pe la ultimul punct de alimentare si sa continuam pe drumul forestier, in lungul caruia ultimii patru kilometrii poarta ultimii alergatori, si pe noi printre ei, la linia de sosire. Mie una mi s-au parut interminabili acesti ultimi kilometrii, nu ma gandeam decat unde sa imi pun cortul, aveam si eu o problema, sa mai fie vreun loc de cort pentru instantul meu infim de mic.

La Baisoara lume multa la pensiunea Skiland, furnicar mare, de’ nimeni nu gaseste pe nimeni. Cunoscand insa configuratia cladirii, ma duc la subsol unde imi gasesc colegii de club lucrand de zor la clasamente. Reusesc sa recuperez cortul, gasesc un loc unde sa il montez, apoi mai prindem o portie de gulas (ca anul trecut ratasem mancarea) si cica pe urma a urmat ceva cu foc – parte cultural-sociala la care eu am clacat si nu am semnat condica din cauza frigului. Mi-a fost mult mai bine sa ma duc la cort si sa aprofundez caldura sacului meu de dormit, decat dardaitul afara, chiar daca era langa foc (dar pentru mine nu este niciodata suficient de cald !)

Concluzia: este atat de simpla ca nici nu imi vine sa ma mai tot repet – o fac pentru club si pentru oamenii de acolo, de care imi este dor si imi face placere sa ii revad, nu chiar tot timpul, dar din cand in cand este perfect pentru stilul meu. Altfel, comportamentul meu este clar: este singurul maraton la care calc, deci nu alergatura ma atrage, ci clubul, oamenii, ei fac totul si sunt deosebit de mandra (al nu stiu catelea an la rand) ca fac parte din acest club ! Zicea un maratonist undeva intr-un jurnal ca nu intelege de unde atatia voluntari multi si veseli. Ei bine, veniti la CAR Cluj Universitar si veti intelege !

Posted in Apuseni | Leave a comment

Raicani – Piatra Cetii – Poiana cu narcise – Tecsesti – 17 mai 2015

Primavara aceasta parca am innebunit ! As merge in muntii Trascau oricat de mult as putea ! Si culmea este ca am fost de cateva ori anul acesta si inca nu m-am saturat ! De fapt ceea ce ma atrage cel mai mult la Trascau in momentul de fata este ca inca mai am destule cotloane de descoperit acolo si asta ma incanta peste masura. Si daca mai repet destinatiile o data la cativa ani nu este nici un bai, ca pe mine cam atata ma tine memoria !

Am plecat din Sibiu tot destul de tarziu, dar am avut timp in dimineata zilei respective sa citesc abia atunci mailurile de pe grupul clubului si sa imi dau seama ca unde vroiam eu sa merg era una si aceeasi poiana a narciselor unde se duceau si colegii mei de club, fix azi, fix duminica ! Pfuaaaaaaaaa, mesaj repede la domnul Dinu sa ii spun ca vin si eu fuguta prin zona si ca poate ne vedem macar 5 minute, ca mi-e un dor de mor de ei ! Aflu ca ei vin din Ramet, coboara spre satul Tecsesti, apoi de acolo urca prin Poiana cu narcise pe Piatra Cetii, urmand sa coboare apoi spre catunul Raicani si de acolo sa traverseze mai departe spre Ramet prin Fata Pietrii. Bun, perfect, vin eu cu masina pana sub Raicani (dracu stia ce drum este pe acolo !) si fac jumatate din traseu in sens invers. De fapt nici macar nu vroiam sa urc pana pe Piatra Cetii sau sa fac cine stie ce mare traseu, vroiam doar sa imi clatesc ochii din nou printre casutele cu acoperisuri tuguiate de paie ! Ce simplu este cand iti doresti atat de putin ! Garantat primesti insutit in schimb ! Prin zona mai fusesem acum cativa ani cu Cezar (bunul meu prieten din Bucuresti), apoi cu doi sibieni si cu Gabi din Deva. Pe atunci nu era autostrada si veniseram pentru un 1 decembrie prelungit – de vreo 4 zile si facusem un circuit mai mare. Acum insa vroiam sa vad doar casute de lemn cu acoperis de paie si speram sa imi revad si colegii de club !

Prin Galda de Sus incep sa intreb localnicii eu pe unde trebuie sa ajung la Tecsesti ?! Aveam eu o harta, d-apai aia era in rucasac si rucsacul in portbagaj, asa ca era mai simplu sa flutur din gene pe geam ! Nu prea imi place insa ce mi se spune, ceva de genul 12 km din Poiana Galdei pana in Tecsesti pe un drum cam nasol …. zice un nene uitandu-se la iubitul meu Dokker ! Bine, bine, dar eu merg pana sub Raicani, deci asta este inainte de Tecsesti ! Nu prea salvez decat vreo 3-4 km, asa ca nu este mare afacere, ca drumul prost era pe inceput dupa cum aveam sa aflu, la serpentinele de urcare in inima muntelui !

Cu inima cat un purice intru in Poiana Galdei si stau cu ochii in patru dupa indicatorul de Tecsesti ! Bine, e mult spus indicator, este mai mult o tablita super-ruginita si mancata de vreme pe care trebuie sa stii ca o cauti (cum stiam eu) si pe care trebuie sa o astepti cu mult interes sa apara timida intr-un fel de intersectie. Locul de unde se face la dreapta (in sensul de mers spre Intergalde) spre Tecsesti nu este nicidecum o intersectie, nu i-as spune nici bifurcatie, este mai degraba un punct neglijabil in soseau de Intregalde, unde se face un drum bombardat de vreme in sus spre munte ! Atata tot, nimic special ! Ei bine, pe drumul asta bombardat o iau eu, cu ceva temeri la inceput, dar cu gandul sa abandonez daca ceva mi se pare suspect si nu pot trece cu masina. Ei bine, degeaba mi s-au parut mie suspecti primii 5oo de metri pana m-am adaptat la noile conditii de teren, ca oricum nu aveam unde sa intorc masina pe un drum atat de ingust, iar de dat cu spatele la vale pe hartoapele alea trebuia sa fiu tacanita rau ! Asa ca am dat inainte si am zis ca nah, merg incet si asta este, macar sa fiu eu sanatoasa. Portiunea de serpentine este ok pe zonele de curba de nivel – unde fiind pamant s-a mai batatorit drumul, dar este groaznica pe zonele de curba – acolo unde se produce de fapt marea declivitate ! Am injurat eu bine de cateva ori, noroc ca am experienta de mers pe drumuri d-astea bomba, ma intrebam daca mai sunt si alti nebuni pe aici cu masinile, eram singura deocamdata, dar am sarbatorit evenimentul intalnirii cu o alta masina stand la un chat micut in mijlocul drumului. Era asa o noutate sa vezi masini pe acolo, ca instinctiv cand ne-am intalnit am oprit, am deschis fiecare geamul si am inceput sa vorbim: eu am intrebat cat mai este, el mi-a spus ca ce jeep am (waw, deci dokkerul meu are moaca de jeep ! yeeeeeeee !).

Dupa ce am trecut de o troita, am ajuns si in valea de sub catunul Raicani, am vazut cum din dreapta venea marcajul care te purta prin Fata Pietrii, iar masina am parcat-o pe marginea drumul unde acest marcaj traversa valea Cetea in stanga (in sensul de mers spre Tecsesti) si incepea sa urce spre catunul Raicani.

Incep sa urc incetisor pe tentativa de drum de caruta care ma salta val-vartej in altitudine. Cat ai zice peste vad deja Cheile Tecsestilor in zare si la orizont se vad cateva case din catunul Raicani. Incerc sa imi exersez memoria sa vad daca mai imi aduc aminte ceva de data trecuta, surpinzator imi amintesc destule si sunt curioasa sa vad ce s-a mai schimbat, pentru lucrurile se schimba aici mai ceva ca la oras ! De ce ?! Pentru ca batranii mor si casele raman de izbeliste, ieri le vedeai pline de viata, astazi le vezi incuiate si ferecate pana in dinti si maine le vezi daramate, stand sa cada !

Casuta aceasta era acum 3 ani inca locuita si imi amintesc un nene si o tanti cu care am vorbit aici ! Si binenteles imi mai amintesc si un catel care ne-a pus putin nervii pe bigudiuri cand s-a dat la noi ! Acuma este totul incuiat, liniste si pace !

O instalatie de potcovit caii si nu numai, era prin zona si o mini fantana

Iar in spatele casei a aparut acum un mic cimitir, unde ma uit pe o cruce si vad ca este inmormantat un nene recent, in 2013 … probabil asta era nenea cu care vorbisem acum cativa ani pe aici !

 O

Un fel de ulita sau poteca plina de iarba trece pe langa un pamant inca lucrat si ma duce spre ceva ceea ce ar putea fi centrul catunului. Asta inseamna doar ca se vad mai multe case prin zona, nu ca ar fi cine stie ce densitate construita !

Dealurile pe care se desfasoara catunul Raicani

Inaintez pe potecuta, la un moment dat ajung langa o casuta cu un izvor in spate, aici traseul face o curba mare si ma scuipa intr-o ulita care incepe brusc putin mai sus. Asta este un drum de caruta bine conturat si traseul merge pe acolo inspre “centru“. Cand sunt mai aproape de zona caselor, ma latra niste caini, mai intai pe dupa gard, apoi direct din spate. Nu-i nimic, ca bag ultrasunetele in ei, ca sa le testez (desi astia vad ca nu reactioneaza foarte instant, dar tin distanta, ceea ce e bine ca nu imi folosesc nici betele). La o casa iese si o tanti care tipa la caine, apoi ma roaga daca pot sa o duc la intoarcere pana in Alba. Ii spun unde am lasat masina si cam pe la ce interval orar consider ca ma voi intoarce.

Catunul Raicani cu Piatra Cetii in fundal

Urc spre ramificatia unde se bifurca succesiv traseele spre Cheile Cetii, respectiv Poiana Modolesti si Piatra Cetii. Merg acum pe culmea care ma obliga sa-mi atintesc ochii spre Piatra Cetii si sa ma rog sa apara soarele sa-mi iasa si mie pozele cat de cat. Soarele nu iese, asa ca gasesc eu o solutie: ma pun la picnic si astept, ca de grabit nu ma grabesc nicaieri. Un caine imi tot da tarcoale, dar nu este interesat de ce mananc, ci tot coboara in vale, apoi urca din nou aproape de locul in care sunt eu si isi tot marcheaza teritoriul in diferite puncte ! Aha, deci are un traseu strategic, d-aia nu este interesat el de mine care stau si il studiez la greu de altfel !

Cat am mancat eu si m-am lalait prin zona a reusit sa iasa si soarele un pic, numai bine cat sa imi agrementeze cat de cat si Piatra Cetii. Cu aceasta ocazie m-am hotarat sa si urc pana pe varf, in loc sa astept colegii de club jos. Daca era vreme naspa, chiar ca nu as fi urcat nici sa ma tai, dar asa cu cate o raza de soare, pare mai atractiv sa transpir pana in sus.

Pornesc spre ultima coliba din Raicani, aceasta aflandu-se putin sub urcusul abrupt pe Piatra Cetii. De acolo se merge inca pe curba de nivel usor urcand in diagonala, pana cand un mare stalp de marcaj ne bareaza trecerea. Aici are loc o schimbare de directie, fiind necesar un viraj puternic la 180 de grade, usor in sus. Apoi abrupt in sus, deja pe niste stanci, apoi pe muchia care urca aproape drept in Piatra Cetii.

Vedere spre valea Cetii si catunul Raicani din urcarea pe Piatra Cetii

Pe Piatra Cetii este mare pelerinaj: unii urca, altii coboara, s-a dus naibii linistea mea. Ba ca sa fie setul complet ma intalnesc si cu persoane cunoscute, de la care aflu ca au plecat la 12 din Cetea si deja ma ajungeau din urma (eu care plecasem la 12 abia de jos din vale, deci ma miscam mai ceva ca melcul !). Ma bucur totusi sa il revad pe Viorel, poate m-oi mai incumeta si eu vreodata sa merg in turele lui, chiar daca sunt foarte sustinute, … dar deocamdata ma bucur de plimbare si las maratoanele pentru altii ! E doar o chestiune de alegeri personale, si temporare !

In timp ce discut cu Viorel si ne apropiem de varful Pietrei Cetii, narcisele incep rand pe rand sa isi faca simtita prezenta ! Cate narciseeeeeeeeeeeeeeeeeeeee !!!

Ma asteptam sa gasesc narcise numai in Poiana cu Narcise, dar nu, uite ca narcise sunt aici sus pe varf, ca un fel de invitatie la a descoperi ce se ascunde mai departe

Tone de narcise pe varful Piatra Cetii

Si ca sa fie setul complet, in acest lan de narcise, ma intalnesc si cu colegii de club, ei venind din sens opus directiei mele de mers. Bucurie mare, domnul Dinu este foarte fericit sa ma vada, imbratisari, pupaturi, stam la taclale, iar mi se face dor de o tura cu ei si oarecum ma hotarasc eu in subconstientul meu sa vin la maraton sa ajut la organizare (ceea ce aveam sa confirm peste 2 zile la club). Cam acesta este efectul pe care il au intalnirile cu colegii de club: cand ii vezi cata energie si cate fac, ti se transmite automat starea aceasta, sau daca era doar latenta, ti se activeaza instant !

Din varf de la Piatra Cetii cobor putin spre aven, apoi ma intorc 180 grade pentru a ma orienta spre Poiana cu narcise. La aven sunt cativa oamenii care exploreaza din buza de intrare spre maruntaiele pamantului.

Avenul din Piatra Cetii

Coborand din Piatra Cetii spre Poiana cu narcise

Coborarea spre Poiana cu narcise este foarte abrupta, ma intalnesc cu un grup cu copii, copii alearga, un catel s-a aciuiat de ei, il mangai si eu pe catel, se aciuiaza si de mine, este o adevarata autostrada aici pe Piatra Cetii – toata lumea, de la mic la mare, urca si coboara in toate sensurile si directiile.

Vedere spre Poiana cu Narcise din coborarea de pe Piatra Cetii

Cutu’ ciacar care s-a aciuiat de mine si cred ca era inca pui

In coborare spre Poiana cu Narcise ma trezesc ca fac si pe ghidul. Un grup cu unu’ in frunte se intorceau cu gand sa urce inapoi pe Piatra Cetii (fix portiunea aia naspa si abrupta ca pe casa), avand scuza ca nu gasesc traseul de coborare spre Poiana cu Narcise, ca s-au afundat nush’ unde in desis si ca nu-i marcajul si ca ce sa-i faca. Nenea vorbeste incoerent si vazandu-i ca urca pe Piatra Cetii nici macar nu reusesc sa inteleg ca ei de fapt vroiau sa coboare. Ii intreb clar ce vor si singurul raspuns este ca ei cauta marcajul nush’ care de coboraree nush’ unde (asta era destinatia lor finala, marcajul nefiind in zona). Eu nu stiam marcajele din zona pe dinafara, asa ca le spun ca nu stiu, dar ii intreb totusi inistent unde vor sa mearga acuma ! Cica in poiana aia cu case, adica in sens opus decat mergeau, dar ca nu gasesc marcajul. Le arat marcajul, le arat bifurcatia si nu vor sa ma creada cand ma bag peste firele cu electricitate pentru vaci. Cica pe acolo e marcajul de la limita de rezervatie ! Bine, treaba lor, nici eu nu imi aminteam perfect totul, dar stiam ca mai facusem traseul si era usor de ajuns in poiana daca stiai unde sa o faci la stanga. Nu vor sa ma creada ! Bineee ! Treaba lor ! Tot dupa mine au venit pana la urma !

In punctul unde coborarea de pe Piatra Cetii se domoleste se iese intr-un fel de sa, unde exista tendita de a merge inainte pe culme in padure, dar aici marcajul face brusc stanga in sensul de coborare si coboara o poiana in panta accentuata. La capatul acestei poieni drumul continua pe dreapta pe o curba de nivel prin padure, ajungand foarte repede in Poiana cu Narcise la primele case si ulite.

Vedere spre Piatra Cetii din Poiana cu Narcise

Casele din Poiana cu Narcise (era un brunch ceva pe aici, ca era agitatie mare)

Din Poiana cu narcise, fara a ma afunda prea mult in sensul propriu al poienii, cum ajung in prima ulita in fata caselor, fac dreapta spre Tecsesti, dar nu pe marcajul care coboara in vale si in sat, ci merg pe drumul care ajunge pe curba de nivel inapoi in catunul Raicani. Domnul Dinu imi recomandase cu tarie acest drum, eu nu intelesesem de ce imi spune la inceput de acest drum, dar mergand pe el am inteles cu adevarat motivul. Are niste panorame superbe asupra satului Tecsesti de vis-a-vis, ceea ce se merita pe deplin !

Din acest drum care merge pe curba de nivel spre catunul Raicani se vede superb Tecsestiul de pe dealul opus. Daca as fi mers pe drumul forestier din vale nu as fi vazut atat de mult, in felul acesta am mers insa pe la acelasi nivel cu satul care se desfasura sub ochii mei pe versantul opus !

Cred ca m-am lalait cel putin o ora pe drumul asta ! N-aveam nici un chef sa ma car acasa !

Cheile Tecsestilor vazute din drumul pe curba de nivel spre catunul Raicani

Cu toata lalaiala mea ajung totusi destul repede in catunul Raicani, care incepe cu multe capite de fan si cu o stana pe sub Piatra Cetii. Tot mergand eu asa, imi dau seama ca sunt inca sus si ca as putea sa trec pe la doamna care ma rugase sa o duc la Alba sa vad daca a plecat de acasa spre vale au ba. Zis-si-facut, ma indrept spre saua din care se urca pe Piatra Cetii din catunul Raicani.

Pe dealurile Raicaniului, fiind copil paduri cutreieram

Gospodariile de altitudine din catunul Raicani

Ma duc la doamna acasa si incep sa strig dupa ea, dar nu raspunde nimeni, cainii latra dar degeaba, pana la urma trag concluzia ca a coborat de vale si ma asteapta la masina. Cand sa plec pe drum la vale, ma agat intr-un liliac ca sa il jumulesc sa imi iau si eu niste flori acasa. Si ce sa spun ca se pun jevrele pe un latrat a-ntaia cand ma vad pe mine in liliac si atat de tare latra, ca iese doamna afara, doar ca din alta casa (eu strigasem dupa ea la casa gresita, unde o vazusem eu de dimineata). O bag in priza sa o duc la Alba, desi nu era hotarata, ii spun ca nu ma grabesc, asa ca ma aleg si cu o invitatie la masa in curte: lapte cu cas si ceapa din gradina ! Adevarul este ca ceapa merge bine cu laptele !

Doamna cum hraneste puii ca sa ii bage la culcare

Pui de gaina plini de energie, nu vor sa stea acolo !

In poarta casei sub liliacul mirositor

Si buchetul meu de liliac pe care l-am indragit nespus

Cas cu lapte, si liliac !

Acuma daca tot nu ma grabeam, am avut ocazia sa stau in curte la doamna suficient cat am asteptat-o sa fie gata ! Am mancat, m-am balonat cat China de la lapte, am vorbit cu vecinul, am vazut ca unii vin de la o ferma calare pe cai (dap, vreau si eu), apoi am negociat cu pisicile, dar erau prea sperioase, am suflat in papadii … Cu alte cuvinte: m-am bucurat de micile bucurii !

Nu-i rau sa iti amintesti cum e sa sufli in papadii !

La  coborare mi-a zis doamna ca ma duce pe alt drum, credeam eu ca cine stie ce drum descopar. Cand colo doamna m-a dus pe un nemarcat printr-un desis prin padure, de’ am luat toate cracile in cap, am coborat mai abrupt ca pe Piatra Cetii si am ajuns in valea Cetii unde un drumeag iese langa apa, dar nu se continua foarte mult in sus. Ca punct de reper: sunt vacile alea de acolo ! 😛 Cert este ca acuma mi-am facut de lucru sa trebuiasca sa ma reintorc in zona, pentru ca mi s-au promis de catre doamna o tona de visine, cirese, prune, gutui, pere, mere, placinte si lista poate continua oricat ! Si nu am de gand sa le refuz, am de gand sa ma bucur de ele cat pot ! In felul asta scap de gatit !

Posted in Trascau | Leave a comment

Valea Uzei – Albesti – manastirea Ramet – 9 mai 2015

A venit primavara, s-a terminat deja de ceva vreme autostrada Sibiu – Sebes, ploile se lasa asteptate – si toate acestea inseamna ca este rost de mers mai repede si mai des in muntii Trascau ! Cat nu se prabusesc detot casutele motesti de pe acolo, caci pe bune daca nu este muzeul satului live ! Asadar si prin urmare, destinatia turei a fost din zona Manastirii Ramet, unde aveam eu niste restante de ceva ani de zile prin catunele din impreujurimi. Nu stiam exact ce vreau sa fac, nici unde vreau sa merg, aveam in cap doar un sat care imi rasuna prin sonoritate, amintire a imaginilor cu casute cu acoperis din paie si oameni care trudesc din greu la munca pamantului. Ah, si caini agresivi, foarte agresivi ! Adica mi-am luat val-vartej aparatul cu ultrasunete pentru caini cu mine !

De data aceasta mi-a iesit figura cu tura solo, mai ales ca, avand putina treaba sambata dimineata, nici nu stiam sigur daca reusesc sa plec si mai ales cand ! Dar imediat ce-mi termin treaba o tulesc miseleste pe propriu pe usa din spate, spunand buna ziua cat pot eu de incet ca sa nu fiu auzita, observata si retinuta. In drum spre masina deja freamat de nerabdare la gandul ca ajung printre casutele cu acoperis de paie ! Autostrada se consuma rapid pe sub rotile masinii, drumul pana la Ramet dureaza insa putin mai mult, dar reusesc sa plec in tura la fabuloasa ora de 11.30 a.m. ! Eh, si ce conteaza, timp de holbat la minunatiile naturii este oricat, cu mentiunea ca o minunatie riscam sa fie fulgere si tunete !

Incinta exterioara a manastirii Ramet – turnul principal de acces in curtea manastirii

Plec din fata manastirii Ramet si ma indrept spre Cheile Manastirii, acele imense formatiuni stancoase care marginesc stanga dreapta valea Geoagiului, dar nu in stilul conscrat de pereti stancosi in lungul vaii, ci de data aceasta perpendicular pe vale. Astfel se creeaza impresia unui baraj natural in momentul in care te indrepti spre Cheile Rametului, doar ca acest obstacol se numeste Cheile Manastirii si este cu totul diferit de Cheile Rametului.

Cheile Manastirii: peretele de stanca de pe partea dreapta a drumului cum se merge pe firul vaii inspre Cheile Rametului

Merg pe drum fara sa stiu exact unde trebuie sa o iau la dreapta spre catunul din Valea Uzei. Imi aminteam eu vag ceva de un drum de caruta de acum 4 ani, dar nu mai puteam sa bag mana in foc ce se intampla cu acest drum cand ajungea in valea Geoagiului. Insa batand cu pasul drumul, rand pe rand incep sa imi apara flash-uri de memorie, iar vederea unui podulet peste apa isi spune cuvantul. “Ahaaaaa, pe aici am trecut atunci apa in sens invers, cand am coborat din Valea Uzei.” Virez la dreapta si traversez apa pe poduletul ingust care duce spre o gospodarie. Vad in dreapta un drumulet frumos marginit si acoperit cu copaci infloriti, o minunatie, nu stiu si nu-mi mai amintesc daca este pe acolo, marcaj n-am, dar imi place, asa ca bag mare in sus. Stiu insa ca traseul meu trebuie sa mearga in lungul unei ape, asa ca mi se confirma imediat si acest aspect, in momentul in care firava potecuta coteste si se si termina brusc deasupra apei.

Sunt in ograda unei gospodarii si pana sa ma dumiresc eu incotro s-o iau ma simte dulaul din cotet si iese hamaind la mine. Noroc ca este legat in lant si lantul nu ii permite sa ma ajunga, instinctiv potecuta fusese creata strategic la o distanta rezonabila de cusca individului. Dupa ce ma hamaie bine cainele, vad de fapt si de ce statea acolo, ca este o ograda plina cu capre, asa ca daca tot nu a ajuns la mine sa ma muste, decid sa trec razant pe langa el si sa ma duc sa fac poze la capre, pai nu, adica cum ?!

Turma de capre la umbra din ograda gospodariei

Dupa vizita la capre imi fac atent ochii roata de jur-imprejur si pare-mi-se mie ca recunosc o urcare pe stanci inspre drumul de caruta. Intreb pe o tanti de acolo care da de mancare la gaini, tine bine si alt caine care incepe sa ma latre, iar eu intre timp ma strecor prin spate si ma catar repede pe cele cateva stanci care constituie scurtatura pana in drumul deValea Uzei. Acum cativa ani tot pe aici coborasem, imi amintesc perfect pasajul acesta de catarat, asa ca eu varianta oficiala pe marcaj nici nu am stiut-o si nici nu stiu cand am s-o aflu vreodata.

Gospodaria pe langa care se afla scurtatura din valea Geoagiului spre drumul de Valea Uzei

Urmand apoi o mica culme despadurita ajung in drumul de caruta, pe care tocmai urca o masina. Drumul merge in lungul apei care clipoceste rasunator jos in vale, in timp ce in scurt timp in fata mea se deschide o poiana mare, iar in spatele meu incep sa se vada deja in departare Cheile Manastirii.

Las in urma troita care marcheaza un fel de inceput sau anunt al catunul din Valea Uzei si urmez poteca firava care duce pe sub copaci infloriti inspre primele casute ale catunului. Catunul din Valea Uzei practic nici nu iti dai seama cand incepe (si nici cand se termina de altfel), trecerea sau mai bine zis imbinarea /coabitarea cu natura fiind atat de firesti si armonioase, incat chiar si atunci cand esti in centrul catunului, ai impresia ca abia a inceput sau te tot astepti sa urmeze ceva mai serios. Dar nu, nu urmeaza nici o asezare de densitate construita mai mare, pentru ca aici catunul are adevaratul sens de catun – asezare de oameni cu case risipite. Si, pentru ca nu se ajunge cu masina, asezarea nu s-a dezvoltat, ci din contra tot mai multi oameni pleaca si casele parasite raman in paragina, se prabusesc si incet incet dispar. Dar asta este o alta discutie ….

Pe undeva pe la primele casute din vale latra un caine, dar ala este legat, nu ma impresioneaza, numai ca in felul acesta il trezeste pe un altul putin mai sus, care sare cu labele pe parapetul de la prispa, ma vede si apoi sare peste parapet si vine la mine hamaind nevoie mare si aratandu-si coltii. Eu tocmai imi pusesem prevazatoare bateria in aparatul cu ultrasunete, il indrept spre el si apas pe butonul de “alunga” ! In secunda imediat urmatoare cainele da inapoi, nu mai scoate nici un sunet si se indeparteaza ! Bun aparat mai taica, si-a meritat banii, ca altfel asta era cam agresiv si scapam cam greu de el cu betele telescopice cu tot.

Un fel de ulita sau poteca printre livezi si gradini a catunului din Valea Uzei

O gospodarie locuita, bine intretinuta si cu un peisaj mirific inspre vale

Tanti locuieste la casuta mai sus prezentata, iar cand m-a vazut/ sau cand am vazut-o jos in ograda am dat binete ! Eu eram sus pe poteca, ea era jos la treaba prin gospodarie ! Eu am zis doar “buna ziua” si am facut cu mana, ea mi-a raspuns si imediat a inceput sa ma intrebe de una, de alta. Ah bun, pai atunci daca e rost de palavre, ma scobor si eu din poteca, tanti se urca si ea in punctul cel mai inalt al gospodariei, una de-o parte si de alta a gardului, si incepem sa vorbim, ca intre femei, da !? Si uite asa aflu ca nu mai sunt oameni pe aici prin catun, ca toata lumea se duce la oras unde-i mai bine, ca traieste cu barbatul ei care e dus la Teius sa ia medicamente pentru vacuta lor care este bolnava saracuta, ca de sus din culme pot sa cobor pe drum pe parta cealalta a cheilor spre manastire direct (bun de stiut). Si tot asa … incet incet intru in viata lor si incep sa le aflu din pasuri, cum ar fi si uliul ala mare care zboara pe deasupra si vine si le mai fura cate o gaina !

Nu stiu care vacuta era bolnava, dar stiu ca erau amandoua foarte curioase si se uitau la mine adulmecandu-ma din cale afara

Putin mai sus se vede si o poarta veche de lemn care duce spre cimitirul si biserica din Valea Uzei. Biserica este una din putinele constructii de zid din acest loc, mai sunt doar cateva casute care au pe langa temelia din piatra si peretii din zidarie, dar acestea cred ca pot fi deja numite case de lux, majoritatea fiind din barne de lemn. Dintr-un pur defect profesional, m-am axat foarte mult pe aceasta bogatie arhitecturala, care pe mine ma imbata efectiv de cate ori ajung prin satele motesti din muntii Apuseni. Desi seamana intre ele, fiecare casuta este aparte si foarte diferita de predecesoarea sa, astfel incat o asamblare a lor nu pot spune ca denota decat o formidabila unitate in diversitate a ceea ce inseamna casele motesti.

Pe una dintre asa zisele ulite de prin zona gasesc si un fabulos izvoras, cu o canuta alba agatata ca sa poata bea oricine apa, astfel ca locul ma imbie la un mic popas de meditatie si contemplare: apa, casute, natura ! Mah, sa stii ca nu-i rau deloc !

Teoretic mai fusesem pe aici, practic venisem coborand de sus si vazusem locurile intr-o alta succesiune si un alt unghi, astfel incat acum mi se parea ca le vad pentru prima oara. Sunt tare curioasa sa vad ce minunatii ale arhitecturii vernaculare mai urmeaza, asa ca nu prea imi da mana sa stau foarte mult la izvor, caci o nerabdare buclucasa ma tot indeamna sa o iau din loc.

Si ce liliac superb am intalnit pe drum in cautarea “ulitei principale”

Ma pierd pe cateva poteci, dar tin directia logica oarecum in sus, cu largi divagatii si ocolisuri pe unde gasesc cate o casuta autentica sau ceva miscare – semn al vietuirii inca pe aceste meleaguri.

Iar daca vacile lasate in libertate sunt semn de vietuire, ei bine, am vazut mai multe vaci si caini prin Valea Uzei decat oameni

Pe undeva prin zona alt caine este legat de o cusca, dar mai apare inca unul mic si al dracu, care latra din toti plamanii ca sunt in trecere pe proprietatea lui. Eu fericita ca sunt inarmata cu ultrasunete indrept aparatul spre el si actionez, doar ca la asta micu’ efectul nu este atat de scontat, ca tot latra de ii sar plamanii, nu se prea indeparteaza, ci ar tot vrea el sa se dea la mine, singurul aspect pozitiv este ca nici nu se apropie. Acuma nu stiu daca nu se apropia, ca l-au zgariat la ureche ultrasunetele mele, sau ca eram doar tangential la teritoriul aparat de el si ca oricum ma indepartam incetisor. El stie, eu mi-am facut pozele mele si mi-am vazut de drum.

Apoi pe undeva pe aici cred ca am facut trecerea discreta si imperceptibila spre catunul Albesti. Practic eu nici macar nu mi-am dat seama ca as fi pasit pe taramul unui alt catun, doar ca la o casa mai sus, undeva unde am stat de vorba cu o batrana, mi se spune ca “Valea Uzei e jos, si apai noi aici suntem la Albesti !”, “Aha !” Dar mie mi s-a parut ca am mers din poteca in poteca, din casa in coliba si tot asa, astfel incat nici nu am sesizat ca as fi fost in alt catun, foarte asemanator cu Valea Uzei, doar ca nu pe vale, ci pe deal.

Multe casute, multe pajisti si multe animale. Soarele insa nu vrea sa iasa din nori, asa ca ma pun pe asteptat pe iarba. Peisajul este mult prea bestial si vreau sa il imortalizez cum este mangaiat de razele soarelui, nu intunecat de furtuna care va sa vina. Cat stau pe iarba langa o casa ma simte un caine ! Mda, si dupa caine ma simt si stapanii cainelui ! Le fac cu mana si le dau binete, dar nu ma aud, apoi vin mai aproape de mine si cand ma vad imi spun sa vin la grajd pe acolo prin stanga si sa am grija la imprejmuirea electrificata pentru animale. Sar peste sarma cu curent electric si sunt in gospodaria lor !

Aici deja cred ca este adunata toata lumea din catun: 3 oameni, cred ca deja este mult, si s-au adunat pentru ca vacuta tocmai a fatat si vitelusul este mic si suge de la ma-sa abia tinandu-se pe picioare. L-am si filmat, ca nu mai vazusem niciodata unul atat de mic abia fatat ! Vitelusul era inca ud, vaca il tot lingea, iar el se chinuia sa gaseasca ugerul sa suga ! M-a induiosat, ce sa zic !

Dupa ce aprofundez episodul cu vitelul, ma pun pe iarba la taclale cu tanti, care de fapt venise de prin vecini sa vada si ea pe noul nascut. Un fel de mini-craciun era aici de la noua aparitie a vitelusului !

Si apai incep s-o descos pe tanti si aflu ca fie-sa sta in Teius si lucreaza la Alba, si e bine ca altfel aici nu avea ce sa faca decat sa munceasca pamantul, ii mai trimite bani cand poate, dar este greu. Si atunci aflu ceva ce eu in incultura mea chiar nu credeam ca este posibil: dupa ce ca este singura si batrana si nu mai poate lucra evident pamantul, primarul le-a taiat si ajutorul ala social pe care il aveau, pentru ca ei daca nu au fost angajati niciodata undeva, nici nu au pensie ! Ajutorul social pe care il aveau candva era de 250 lei, iar acuma nu mai are nimic, nimic, nimic, tot ce mai are din cand in cand ii mai da fie-sa niste banuti sau ii mai aduce cate ceva. Incepe sa planga si sa-mi spuna cat de greu ii este, ca este si batrana si nu mai poate da cu coasa si lucra pamantul, sau sa care ceva si ca oricine ar ajuta-o cu asa ceva ii cere bani, iar ea nu are. Ma uit la ea si vad ca este imbracata cu ce a apucat si ea, si incep sa ma simt prost, ca nu m-am gandit sa aduc macar niste lucruri pentru oamenii astia de aici. Mancare nu prea am cine stie ce la mine sa ii las si bani ma gandesc ca ei oricum nu au magazin si trebuie sa trimita pe cineva sa ii ia. Pfuai, este atat de complicata treaba, incat recunosc ca sunt socata si nu imi dau seama cum sa o ajut ?! Mai stau cu ea de vorba pana se linisteste, acuma daca tot am facut-o sa planga, sa se descarce detot saraca, apoi o iau in drumul meu in sus spre culme.

Ajunsa in culme vad si drumul pietruit care vine de undeva dinspre catunul Ramet, dar nu stiu cum se ajunge acolo. Aici in culme este insa o mare intersectie: un drum merge mai departe spre Bradesti, iar altul mai merge putintel pana spre Valea Inzelului, dar cert este ca e mare rascruce aici in aceasta “un fel de autostrada Trascaului”.

Intersectia de drumuri Bradesti – Valea Inzelului – Ramet

Vedere spre drumul care continua spre satul Bradesti (acela chiar este sat )

Vedere spre Valea Uzei (se vede mica mica si biserica de zid), in fundal cu Cheile Manastirii

Vedere spre catunul Albesti de unde tocmai am venit, in fundal stanga intre stanci fiind locul denumit La Curmatura, pe unde trece drumul pietruit

Din culmea dealului de la rascruce voi continua spre Curmatura, dar facand o mica ocolire pe o ulita mai secundara din catunul Albesti, ca sa vad si restul de case, dintre care cam jumatate sunt parasite si nu mai este decat cel mult cate un caine pe acolo.

Cat am stat sa astept sa iasa soarele si sa fac pozele la case, o tanti iese si isi sloboda puii de gaina nou cumparati. Sunt vreo 30 de puisori de care teoretic are grija o closca, dar trebuie sa stea si ea cu ochii pe ei sa nu se rataceasca. Sunt atat de mici si de aurii, ca abia ii vezi prin iarba, dar in schimb se aud piuind nevoie mare !

Drumul prin catunul Albesti spre Curmatura

Si Curmatura: saua pe unde drumul pietruit trece geografic peste Cheile Manastirii (aici doar niste stanci micute), fiind marcat cu o cruce de piatra

Dupa ce trec de Curmatura stiam ca ar trebui sa vad manastirea Rametului in vale ca sa ma orientez la coborare. Ei bine, eu nu o vad, asa ca trebuie sa ma iau dupa miros si intuitie, noroc ca d-astea am cat cuprinde ! Ca urmare este simplu, vad un drum care serpuieste prin satul Ramet si care eu credeam ca ajunge jos la manastirea omonima. Ei bine, nu este asa, dar deocamdata eu merg pe el si pe deasupra mai indrum si alte doua masini sa mearga pe acolo la manastire cand sunt intrebata. Injuraturile de dupa nu le-am auzit, norocul meu ca eram departe !

Cam asa se vede de sus din Curmatura satul Ramet si Cheile Manastirii (manastirea Ramet fiind pe undeva pe jos prin vale)

Si cum mergeam eu asa alene pe drum, bucurandu-ma de peisaj, aud niste tunete in spatele meu, dar tunete serioase si un cer intunecat de’ numa’ ! Ok, deci nu mai este timp sa ma plimb, simt si ceva electricitate prin zona, nu ca nu ar fi trecut nu stiu cati stalpi de curent pe acolo, campul este cam deschis si eu nu am chef sa fac pe paratraznetul. Dupa cateva curbe ale drumului ma hotarasc sa il parasesc si o iau drept in jos spre un platou plin cu vaci si cu un om. Pana sa ajung eu la vaci omul plecase acasa, asa ca nu am pe cine sa intreb de drumul spre manastire, dar cu tunetele amenintatoare din spate, ochesc in fix 2 secunde niste urme de caruta care merg undeva in jos. Bun, atata timp cat merg in jos este de bine, se continua ele cu ceva, important este sa nu ma departez foarte tare de Cheile Manastirii, ca acelea sunt la cateva sute de metrii pe vale de manastirea Ramet. Cobor pe urmele de caruta, pardon incep sa alerg, caci tunetele se aud din ce in ce mai aproape, si ce sa spun, ma trezesc si pe un marcaj care pare-se sa coboare odata cu mine. Ca sa vezi, stiam eu ca am intuitie buna, dar nici chiar asa sa nimeresc pe marcaje care erau pe harta mea, dar eu nu avusesem timp nici sa ma uit pe harta (caci inca nu ma pierdusem prea tare !). Daca sunt pe marcaj, acuma nu mai este decat o problema sa intuiesc bine pe unde as putea cobora eu daca as fi un marcaj vechi, prost si cam sters !?

Marcajul trece destul de razant si prin catunul Plesa de care mi se spusese de localnicii de prin Valea Uzei, iar eu incerc sa il tin asa cat de cat, dar nu am timp in fuga mea sa ma mai uit dupa marcaje, ca tuna ca naiba deasupra mea, doar ca inca nu ploua. Numai ca tunetele acelea bubuitoare stiam foarte bine ce aduc cu ele: niste fulgere si mai si, iar eu trebuia sa nu fiu in loc deschis. Asa ca fug tareeeeeeeee in jos pe unde apuc, pana ce ajung la padure si marcajul era si el pe acolo evident, deci nu am reusit sa ma pierd nici macar acuma ! Mai depasesc cateva colibe parasite prin padure si ajung la cimitirul manastirii, dar pe niste drumuri pline de defrisari (nimic nou sub soare !). Tot in jos in goana si deja este o chestiune de cronometru: care este prima – eu la masina sau furtuna la propriu peste mine ?! Intru in curtea manastirii prin spate, latrata nevoie mare de javra monahala, dar niste maicute si un ingrijitor sar repede in ajutorul meu tocmai cand vroiam sa-mi exersez iarasi talentele cu ultrasunete pe caine. Ajung la masina din parcare cat inca nu incepuse sa ploua si norii se pare ca treceau razant pe deasupra Cheilor Manastirii, ocolind locul. Nu am avut ploaie decat undeva la intoarcere spre Sibiu, dupa ce am jumulit un liliac ca sa am si eu in casa mireasma imbatatoare de primavara.

Posted in Trascau | Leave a comment

Din nou in Poiana Godea acasa – 3 mai 2015

Nu mai fusesem de ceva vreme pe munte, iar prin imprejurimile Sibiului de inca ceva vreme ! Ce bine ! Asta inseamna ca am calatorit mai mult anul acesta, am vazut locuri noi si am descoperit lucruri interesante. Deci tot raul spre bine ! Dar, daca totusi ma gaseam in mod inexplicabil in Sibiu, o plimbare pana la nea’ Vasile la coliba in poiana Godea nu suna rau, mai ales ca acum primavara peisajele ar trebui sa fie mai mult decat imbietoare. Zis si facut, dar vremea era naspa, trebuia, deci trebuia sa ploua (asa zicea pe site-ul meu meteo preferat). Si asa a si fost, insa dis-de-dimineata, dar cand m-am trezit eu in matinalitatea mea inexistenta, asfaltul umed deja incepea sa se usuce, iar soarele deja incepea sa ranjeasca sus pe cer. Sar in papuci fix in doi timpi si trei miscari, sun repede la Dedexu’ sa vad daca ei totusi s-au hotarart sa faca ceva, ei merg cu biclele’ (ha ha ha, eu tot cu bicla’ furata sunt), asa ca nu mai pierd timpul si ma pregatesc de o noua tura solitara. Dar nu mi-a iesit, nici cand vreau sa merg solo, si sa fiu numai eu si greierii, nu-mi iese, ma urmareste lumea frate !? Cat ma echipez eu la capatul Sibielului la intrarea in traseul pe valea Cetatii, ma clazoneaza un cunoscut si din vorba in vorba aflu ca vor sa mearga tot in poiana Godea, dar pe alta parte, dar nu sunt siguri si ca ce mai fac. Nah, pai acuma daca pui intrebari din astea, hai cu mine pe traseu si avem timp sa povestim ! Si uite asa iarasi nu am apucat sa fiu numai eu si cu greierii, dar nah, am mai aflat lucruri noi de la companionii mei de tura, mai ales despre aparate si cursuri foto ! To be developed ! 🙂

OLYMPUS DIGITAL CAMERATraversam valea Sibielului pe podulet, urmand deocamdata indicatorul pt doua trasee marcate: unul care merge pe valea Cetatii (si pe unde vom merge si noi) si unul care merge pe sub varful Cetatii, pe langa ruinele fostei Cetati Salgo (nu vreau sigur sa mai urc in gat pana acolo). Apoi la scurt timp dupa ce intram pe valea Cetatii, un drum de taf abrupt si foarte pronuntat o ia in sus spre cetate, iar noi o luam molcom si incetisor pe firul vaii – pe varianta ocolitoare cum s-ar spune !

OLYMPUS DIGITAL CAMERAMai fusesem o singura data pe acest traseu, nu-mi mai aminteam foarte multe, dar stiam ca la un moment dat valea face dreapta si ca la un alt moment dat traseul nostru face dreapta abrupt in sus spre o poiana care iese in celalalt marcaj (“de creasta” cum s-ar spune). Mergem, mergem mult si bine in lungul vaii, mai iese soarele, mai admiram apa care curge destul de involburata, trecem de cateva ori apa, cu sau fara sa ne udam la bocanci, avem grija sa nu calcam pe tonele de salamandre care au aparut dupa ploaie. Si, da, la un moment dat, valea o face la dreapta si continuam in lungul apei pana ni se suie toate namoalele in cap. Usor usor traseul, dar presarat cu o groaza de provocari, cum ar fi trecerea zonelor mlastinoase. Eu le-am trecut cu ajutorul betelor telescopice, baietii prin salturi si injuraturi, fiecare cu dotarea proprie. Cine nu a avut echipament adecvat, si-a folosit gura sloboda !

Intr-un punct unde se sesizeaza o gatuire a vaii si s-a conturat un fel de vad de trecere, marcajul vireaza puternic dreapta sus (in sensul directiei de urcare al vaii) si numaidecat parasim firul apei. Poteca urca abrupt, dar este foarte pitoreasca si drumul pietruit natural cu lepezi destul de netede ne ghideaza incet incet spre o noua lume care se deschide in fata ochilor nostri – o poiana, cu copaci infloriti si cu colibe micute, cochet aruncate prin peisajul mioritic.

OLYMPUS DIGITAL CAMERALa colibe scot izoprenul si ne asezam sa admiram zarile, respectiv ciobanul de vis-a-vis care s-a pus cu oile in miscare si care, ghici unde se indreapta ?! Vin spre noi, trecand apa prin vadul pe unde am fost noi mai devreme. Cand ne vede insa ciobanul isi ghideaza cainii si turma mai pe jos, ca sa nu intre cainii lui in vrie prea mare, nu ca nu latrau deja fericiti dand din coada ca poate le dam noi ceva de mancare. Deci am ratat si poza mioritica cu cioban si oi, ramane pe altadata !

OLYMPUS DIGITAL CAMERADe la locul de popas urcam in lungul poienii inspre culmea dealului, trecand numai pe langa copaci infloriti – semn ca a venit si aici primavara ! Intersectam perpendicular culmea dealului care vine de sub cetatea Salgo si de aici inainte vom continua pe un alt marcaj, dar de care practic nici nu avem nevoie, caci drumul de caruta este foarte bun si clar.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ne strecuram printre colibele presarate in lungul dealului si admiram in zare varfurile mai semete ale Cindrelului, acolo unde inca este zapada. Si daca ne uitam foarte bine in zare, apar timid din nori si mult ravnitii Fagarasi. Colibele printre care mergem sunt cam toate parasite, desi la una un grup de oameni a urcat sa faca un gratar (deci este mai mult coliba lor de vacanta), iar altele par ca ar mai avea mici reparatii cu elemente noi, care denota cat de cat ca ar mai fi utilizate temporar.

OLYMPUS DIGITAL CAMERADeparte pe dealul vecin se vede drumul de caruta care urca din satul Fantanele inspre fosta cabana omonima

Mergem inca pe culmea dealului, apoi incet incet drumul coteste la dreapta spre o curba de nivel, in lungul careia mergand vom atinge in scurt timp si minunata poiana Godea (sau Godia pe unele harti). Cum ne apropiem de poiana cainii si pisicile lui nea’ Vasile incep sa ne iasa care mai de care in intampinare. Sincera sa fiu nici nu stiam ca are atatea pisici, dar da, uite ca are 10 pisici ! Si doar 5 caini !

OLYMPUS DIGITAL CAMERANoua coliba a lui nea’ Vasile, care incet incet se extinde si administreaza toate proprietatile de prin poiana Godea

OLYMPUS DIGITAL CAMERAVechea si inca locuita coliba a lui nea’ Vasile din poiana Godea

OLYMPUS DIGITAL CAMERASi dovada ca este foarte mandru de cine este si ce face aici in cucuietii muntilor

OLYMPUS DIGITAL CAMERABaietii il insotesc pe nea’ Vasile care vine de la greblat prin poiana spre coliba ca sa ne faca un ceai ! Escortati de trupa completa de caini evident !

Iar micuta gospadarie a lui nea’ Vasile este plina de viata, chiar daca este mica, inghesuita si aparent saracacioasa: vaca este ! oaie este ! caini si pisici sunt cat cuprinde ! Iar toate acestea adunate fac locul animat si ii dau o atmosfera aparte, unde cand ti-e lumea mai draga o pisica sau un caine sare pe tine ca sa il/ o mangai sau pur si simplu numai ca sa iti atraga atentia !

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ah, si sa nu uitam de Bruno: cainele corcit cu un lup, dovada ca are altfel pintenii de la picioare (ne arata si ne explica nea’ Vasile ce si cum)

OLYMPUS DIGITAL CAMERAPoza mea cu pisicuta siameza, care este inca pui ! Cine ar fi crezut ca ma pozez in varful muntelui cu o siameza ?! O cheama Printesa (oare de ce, cand arata ca atare ?!)

OLYMPUS DIGITAL CAMERASi poza cu nelipsitul Bruno ! Sta el ce sta cuminte si molcom la umbra (e obosit, ca cica noaptea sta de panda), dar si cand te duci la el te primeste parinteste in bratele lui

OLYMPUS DIGITAL CAMERA  OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Si el este cainele cel mai prietenos, ii ceri laba si ti-o intinde imediat, moment in care nu spun cum se uita in ochii tai, te atinge direct si fix la suflet !

Cat mai trebaluieste prin ograda, nea’ Vasile pune si de un ceai de ierburi culese prin zona. Imi amintesc ca de cate ori merg pe acolo ne invita la un ceai sau o cafea, nu are prea multe de oferit, dar ce ofera, ofera din inima ! Si se bucura foarte tare ca cineva este in treacat sau in vizita pe acolo, ca el sta singur cu animalele si simte nevoia sa vorbeasca cu cineva. Desi, vorbeste mereu cu animalele si mie mi-a transmis o comuniune extraordinara cu cainii si cu pisicile lui !

OLYMPUS DIGITAL CAMERACeai de menta cu tot felul de craci aromate bagate prin oala

Stam noi ce stam la soare, la masa amenajata precar de nea’ Vasile, bate vantul, soarele ne prinde pe fata, bem ceai dupa ceai mai ceva ca la cea mai tare terasa de hotel de pe malul marii, se suie cainii si pisicile pe noi, eu cel putin sunt calarita de toate vietatile care simt imediat ca am si eu pisica acasa, este un rai ce sa mai ! Dar orele sunt inaintate si trebuie sa ne si intoarcem acasa, si iarasi jur si promit la nea’ Vasile ca vin intr-o buna zi sa dorm aici in linistea si aerul asta cu cortul ! Oare ma mobilizez in urmatorul an de zile si fac si asta ?! Nu de alta, dar am promis deja de cativa ani de zile !

Ne intoarcem pe unde a venit, doar ca nu mai mergem pe firul vaii Cetatii, ci direct pe culme pe sub cetatea propriu-zisa. Soarele a rezultat triumfator asupra norilor care au tot incercat sa il ascunda tot restul zilei, Fagarasii se vad perfect in zare cu ale lor creste inzapezite bine, aerul este puternic si patrunzator, mai ca nu te ameteste, linistea lasa ciripitul pasarelor sa se auda in triluri si triluri, iar noua ne este foarte greu sa ne dezlimpim de aceste locuri. Nu stiu despre ceilalti, dar eu asa am simtit cand mi se tot spunea ca mama ce o sa le placa la ai mei acasa pozele si or sa vrea sa vina si ei pe aici si etc !

OLYMPUS DIGITAL CAMERACoborarea pe sub cetatea Salgo incepe cu un drum foarte frumos prin padure, doar ca se degradeaza pe masura ce coboram, ajungand la final un mega-hiper-super drum de taf, unde cu putin efort eu puteam sa intru in santurile lasate de marile vehicule !

OLYMPUS DIGITAL CAMERADar sa ne concentram pe drumurile frumoase si pe soarele tarziu al dup-amiezii printre frunzele copacilor care ne-au fosnit asupra capetelor pe drum !

Posted in Cindrel, oameni | Leave a comment

Cheile Cetii – Baile Romane – 28 febr. 2015

Baile Romane din Cheile Cetii era o locatie care nu-mi dadea pace de ceva vreme, mai bine zis de cand imi promisese Stelica o tura pe acolo si traseul fusese schimbat in ultimul moment. Nu stiam nimic despre aceasta zona, asa ca intr-o dimineata de sambata (dupa ce am mai dat iarasi un test posdru), m-am suit in masina si m-am dus pe autostrada ca gandul si ca vantul. E bine rau mah cu autostrada continua Sibiu – Sebes, mai putin bine a fost ca m-am pierdut eu pe drum dupa ce am iesit de pe autostrada si m-am invartit nu stiu cat prin Alba pana am gasit iesirea spre Galda de Jos si Sus. Si de fapt nu trebuia musai din Alba, se putea si din drum spre Teius, dar m-am trezit eu prea tarziu.

Ajung in satul Cetea, nu foarte uitat de lume, dar nici foarte animat acum intr-o zi de week-end. Un indicator rahitic imi spune ceva ca sa o iau la dreapta, apoi la stanga, am iesit de ceva vreme din drumul principal si acuma urc cu masina pe o ulita d-aia adevarata de sat. Totul pana cand drumul nu se infunda, dar se termina satul si continuarea drumului va sa treaca prin vad. Ma opresc, parchez la ultima casa din sat langa un loc de popas cu bancuta si de aici merg pe jos. Nu aveam chef sa alerg sa fac cine stie ce, gandul meu era pur inofensiv de relaxare, motiv pentru care am placat si singura, pentru ca vroiam sa pot surprinde in liniste locurile prin care mergeam … si stateam (ca mai mult am stat in tura asta !)

Plec pe drumul care trece prin apa, apoi un alt indicator imi spune sa o iau pe drumeagul din stanga care merge pe o curba de nivel pe sub un deal impadurit. Nu merg bine cateva sute de metrii si deja se vad in zare niste grupari de stanci semete ! Bai sa fie, sa vezi tu ca astea sunt Cheile Cetii si eu nu stiam ce minunatie de rezervatie zace aici in locul asta. Consult harta si nu imi vine sa cred ca niste chei atat de micute, pot sa fie atat de atragatoare ! Sau nu am mai fost eu de multisor pe munte si totul mi se pare de la super in sus ?!

OLYMPUS DIGITAL CAMERACheile Cetii vazute din drumeagul in lungul vaii Cetea

La un moment dat ma opresc si imi fac un plan mai ambitios, vazand ca traseul marcat o ia pe sub chei sau prin chei, ceea ce insemna ca vederile cele mai fabuloase de sus si mai ales panoramele nu aveam cum sa le vad. Ma hotarasc sa urc sus deasupra cheilor pe niste poteci care se vad pe acolo prin zona si mai departe vad eu ce oi face in functie de cum am chef. Si mama ce chef de stat si benoclat am avut ! Pana am inghetat !

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERADrumul de caruta pe care am urcat sus in culme este numai bun sa ma scoata intr-un punct de belvedere spre ceva maiestuos, desi ma mananca pe mine sa ma duc mai pe buza cheilor, dar mi se pare prea abrupt, prea expus si nu e cazul sa ma aventurez fara asigurari pe acolo. Ma multumesc sa le vad de sus si pe de alta parte mi-era o lene monumentala, asa ca se potrivea numai bine cu entuziasmul meu peisajul asta.

Dar totusi, totusi, ceva adrenalina nu strica, si daca pe muchiile inguste de deasupra cheilor nu m-am dus, ma gandesc eu (logic, nu ?!) sa nu cobor pe unde am venit, ci sa cobor pe la capatul cheilor prin padure …. adica pe unde ?! Nu vad nici o poteca, nici un drum, dar ma atrag niste pini d-aia mediteraneni si ma tot duc sa le fac poze in lungul culmei. Scopul meu era sa ies la un gol alpin (la altitudinea asta ?!) si sa vad clar spre Piatra Cetii, dar cum padurea nu se deschide nu am beneficiat de nici o panorama. Mergand insa pe culmea impadurita in lungul unui nou drum de tractor pe care il intersectez, vad in partea stanga un drum care ar trebui sa coboare in Valea Cetea. Mai consult de inca 100 de ori harta si imi rezulta ca in stanga mea este Valea Cetea si in lungul ei ar trebui sa regasesc marcajul pe care il parasisem mai jos. Mnoh bun, nu-mi mai trebuie multa minte in cap ca ma gandesc ca am destula si cu simtul orientarii ascutit la maxim amusin poteca in jos. Bine, vorba vine poteca sau drum, ca drumul tine pana cand evident se infunda la 100 m mai jos sub culmea din padure, dar daca tot am coborat atata alitudine nu imi mai vine sa ma intorc. Imi iau punctele de reper ca sa stiu sa ma intorc pe drumul pe unde am venit la o adica si cu inca o doza de orientare ascutita la maxim cobor mai mult de-a-dreptul pana jos in vale. Abrupt, dar scurt si eficient, m-am prins in toti scaietii din padure, dar in 5 minute am auzit susurul apei din vale si de aici era clar ca nu mai aveam cum sa ma ratacesc. Am coborat in firul vaii si fiindca mi s-a parut foarte abrupt sa merg in lungul vaii inapoi prin chei, m-am invartit eu pana ce am traversat valea si fix unde am traversat ca sa vezi ca un alt drumeag mergea in sus pe partea cealalta.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Trecand valea Cetea ma uit atent dupa traseul cu marcaj, dar nu vad nimica. Pe aici harta imi spunea ca traseul ar fi mers pe malul stang al vaii in sensul de coborare, dar eu nu am intersectat nimic, deci probabil ca sunt eu un pic mai sus sau mai jos pe vale decat imi imaginam pe harta. Atunci o sa intalnesc sigur traseul marcat pe malul drept al vaii in sensul de coborare. Urc pe drumul gasit si ce sa vezi, aproape de culmea dealului, intersectez marcajul !

OLYMPUS DIGITAL CAMERAPanorama din culmea dealului spre Piatra Cetii (acolo se vede cum ploua)

Incep sa merg pe culmea dealului si sa ma opresc dintr-o suta intr-o suta de metrii, ca este asa frumos si pe de alta parte d-aia am venit singura, ca sa pot sa fac ce vreau si sa stau cat vreau si unde vreau. Stau mult in varful unui deal cu ochii atintiti la Piatra Cetii pana aud niste pasi in jos pe drum, ca un fel de galop, desi nu vad nimic. Noh, bine mah, a reusit sa imi disturbe linistea si sa ma faca sa plec, pana pe varful vecin, de unde se vede si mai fain ploaia peste Piatra Cetii.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Si cand sunt eu in varful dealului denumit Piatra Corbului si numai bine ca incepe sa ploua, dar mie mi-e foame, asa ca am chef de ceai fierbinte si un picnic pe ploaia marunta si inofensiva evident.

OLYMPUS DIGITAL CAMERAVedere spre Dealul Galzii, cu un catun micut rasfirat la poalele acestuia

OLYMPUS DIGITAL CAMERASi deja celebrul curcubeu vazut din urcarea mea spre Dealul Galzii, adica urmatorul ghemotoc de deal pe care ma hotarasc sa urc ca sa vad mai bine zarile.

Pe dealul Galzii urc pe unde apuc, desi un drum merge pe undeva pe acolo, apoi se bifurca, se trifurca, mda … merge peste tot, asa ca eu o iau drept in sus ca vreau sa ajung in varf cat mai este inca curcubeul jos in vale. In dealul Galzii mai iau inca o pauza de masa, cred ca in total am facut vreo 4-5 pauze de masa din jumate in jumate de ora ! Precum spuneam, bune si turele solo la ceva, faci ce te taie capul si cum te taie capul !

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Vedere de pe Dealul Galzii spre Piatra Bulzului si Piatra Cetii

Ploaia a trecut cumva tangential pe langa mine, d-aia nu m-a plouat foarte tare si mi-am permis sa fac eu picnic in mijlocul ploii ! Totusi, mi-am dat seama ce a insemnat o pauza de mers pe munte, am uitat sa imi iau cu mine pelerina si pantalonii de fas, echipament care era obligatoriu in rucsacul meu oricand (pe post de goretex de fapt).

Si cum din dealul Galzii nu am chef iarasi sa cobor pe acelasi drum, ma uit eu iarasi de 100 de ori pe harta si imi dau seama ca daca cobor in directia opusa decat am urcat, am sa dau intr-un drum care duce in catunul de sub deal. Buuuuun, zis si facut, o iau in gat in jos, dau de niste stanci, mda, nu-i bine, le ocolesc, si dau in drumul ce ma scoate in catun. Pun bateria in aparatul cu ultrasunete pentru caini si merg plina de incredere pe langa gospodariile din catun. Cainii latra si vin hamaind la mine evident, dar nu actionez aparatul ca inca nu este nevoie. Si nu a fost nevoie, ca a racnit la ei un nene si au tacut !

OLYMPUS DIGITAL CAMERA  OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Apoi daca tot ma apara localnicii, ma duc prin gospodarie ca sa dau binete omului si sa ii multumesc ca nu i-am actionat aparatul cu ultrasunete pe cainii lui. Apoi, la o casa mai incolo fac poze si o batranica cu basma pe cap ma intreaba unde ma duc. “Apai cobor in Cetea !”, “Aoliu maica ce departe este !”, mai sa fie chiar asa, de acolo am venit si de sus am vazut clar satul jos, nu-s eu dusa cu pluta, doar baba se misca greu si atunci timpii de deplasare la ea sunt exponentiali. Ma intreaba apoi de unde vin. “Apai din cheile Cetii !”, “Aoliu, maica, asa de departe ?!”, si pe urma urmeaza partea cea mai tare: “Apai ramai peste noapte aici si pleci maine dimineata !“. Imi era ciuda ca nu mai aveam decat o ora de lumina si stiam ca trebuie sa ma intorc in Sibiu in seara aceea, altfel as fi intrat macar sa stau de vorba cu batranica asta atat de simpatica.

OLYMPUS DIGITAL CAMERAAcareturi expuse pe peretele posterior al grajdului

OLYMPUS DIGITAL CAMERAPerete de casa, cu toate straturile de asa zisa tencuiala pe “armatura” de trestie cu pamant

OLYMPUS DIGITAL CAMERACheile Cetii vazute din coborarea mea de pe Dealul Galzii

OLYMPUS DIGITAL CAMERASatul Cetea vazut din saua de sub Dealul Galzii

La coborare ma inamolesc bine pana jos in sat, am ajuns in mai putin de o ora de cand vorbisem cu batranica si ma tot gandeam oare daca ea mai poate sa coboare de acolo de sus ?! Imi amintesc de tanti Eugenia din Fata Pietrii si ma gandesc ca nici ea nu parea sa coboare foarte des la drumul mare. Cat or mai trai si batranii astia, ca dupa ce se duc ei, se duc si casele lor una cate una, apoi si catunele si ramanem noi numai cu orasele ! Tema de meditatie, veche si actuala, … inca !

Posted in Trascau | Leave a comment